Oglindiri în Enormii Lor Ochi 32

- N-aș putea să-ți zic ce anume; pur și simplu, m-am pomenit că pot face anumite chestii.

Nu se lasă cu una - cu două:

- Ce fel de „chestii"?

- Nu ți se pare că ești prea indiscret? îl repede tânăra. Doar vezi că nu-i place să vorbească despre asta!

- Bine, bine... - bate în retragere. Oricum, treaba asta-i cel puțin dubioasă: nu știe ce i s-a-ntâmplat, în schimb îl are pe Păpușar pe urme... (Se întoarce spre mine.) Amice, eu cred că ai fugit dintr-un centru de antrenament.

- Pe dracu'! îl contrazic, amabil.

Ridică din umeri.

- Ai dreptate. Nu-i treaba mea. Acum, o să vă rog să plecați, pentru că vreau să mă ocup de ceea ce este treaba mea!

Nu o scoatem la capăt cu încăpățânatul ăsta. Primul impuls e să mă ridic și să plec, nu înainte de a-l înjura; însă mă stăpânesc, pentru a mai face o ultimă încercare:

- Uite care-i treaba, Ken: nu dau doi bani pe părerea pe care o ai despre naturali în general și despre mine în particular, dar Keiko și Ikumi m-au asigurat că ești capabil să mă ajuți să-l găsesc pe Păpușar, așa că am venit la tine pentru asta. Spune-mi cât vrei să-ți plătesc, găsește-l, și îți promit că nu vei mai auzi niciodată de mine.

Oftează adânc.

- Nu-i vorba de plată... Nu-mi place să-mi folosesc puterile pentru că asta-mi amintește că nu sunt decât un monstru creat în laborator; cu toate astea, o fac atunci când pot ajuta pe cineva ca mine să iasă dintr-o încurcătură... Tu nu ești ca mine, chiar dacă ești, naiba știe cum, un mental. Iar dacă cineva l-a pus pe Păpușar să te omoare, precis e ceva în neregulă cu tine... Vreau să zic, încă mai mult decât faptul că ai puteri... Reprezinți pentru cineva un pericol și n-am niciun chef să mă amestec în treaba asta. E prea ciudată și prea riscantă. Așa că...

Ridică din umeri aruncându-și lateral brațele într-un gest voit exagerat. Strâng din dinți, împiedicând o variantă îmbunătățită a înjurăturii înghițite mai devreme să plece înspre el; îmi trece prin minte că aș putea să îmi utilizez „puterile" pentru a-l forța să mă ajute, însă nu ar avea niciun sens. Lăsând la o parte faptul că nu mi se pare corect, nici măcar nu știu cum să le folosesc...

Mă ridic din canapea, murmurând: „Vino, Keiko..."

- Un moment! ne oprește Ken; îl privim. Ai promis că ne futem dacă vă las înăuntru - îi spune tinerei.

Uitasem... Sângele îmi năvălește în tâmple și nu știu unde găsesc forța de a mă împiedica să îl iau la pumni pe „mentalul" care îi rânjește lui Keiko.

- Așa este, dar ar fi o mică problemă... - îi întoarce ea rânjetul.

Clipește înainte de a exclama:

- Problemă...? Ce problemă?! Ai promis, nu?

Rânjetul himei cu plete verzi capătă o abia sesizabilă nuanță vicleană.

- Da, dar îmi trebuie încuviințarea noului meu proprietar pentru asta.

Clipește de mai multe ori, în timp ce chipul îi este cotropit de o expresie de stupefacție.

- ...Noul tău proprietar...?!? Nu mai ești la Material Dreams?!

- Nu, am fost cumpărată.

Ken continuă să clipească; după un lung moment, tinerei manga i se face milă de el și răspunde întrebării pe care nu reușește să o pronunțe:

- De Denn.

Și, luându-mă de braț, îmi aruncă o privire verde printre lungile-i gene.

- Ce zici, pot să mă culc cu el?

După figura pe care o face, s-ar părea că tipul știe deja ce răspuns voi da. Chiar fără să mă „citească".

162

„Voiai să vorbești cu mine?"

„Închide ușa și așază-te."

„Ce-i cu tonul ăsta? Ce s-a întâmplat?"

„Am văzut interviul. Nu sunt de acord să-l difuzăm."

„Poftim!? Cum adică?! E cel mai bun subiect pe care l-am prins în ultima vreme!"

„Nu contează."

„Nu contează...!? Nu ești zdravăn la cap?! Ți se pare că n-am pierdut suficientă audiență până acum?!"

„Calmează-te, Anne-Marie... Ai dreptate, ne-ar aduce un rating foarte bun, dar subiectul e prea... Cum să spun...? E prea periculos; nu ne putem permite un scandal. Nu acum. Știi prea bine că lemnoșii ăia de la Comisie sunt cu ochii pe noi..."

„Bine, dar n-are nicio legătură cu subiectele de pe lista de cenzură! Și nu e decât opinia unui individ! Un fapt divers, ce naiba!"

„Ți se pare? Dacă nu-i decât un simplu fapt divers, de ce te-ai enervat așa când ți-am spus că nu-l difuzăm?"

„... Ai dreptate, e mai mult de-atât. Și totuși, nu cred că e atât de riscant să-l difuzăm."

„Gândește-te mai bine: e suficient să-l ia în serios fie și o sută de indivizi și tot poate deveni neplăcut pentru noi... Cum ți-ar place să apară pe alte..."

„Plăcea..."

„Poftim?"

„Nimic, continuă."

„Mmh! Cum ți-ar place să apară pe celelalte posturi: "Cal'TV, avocatul himelor", sau altă idioțenie de genul ăsta?"

„Bine, dar nu e vorba decât de afirmațiile lui Morton! Nu ne pot acuza de propagandă sau mai știu eu ce!"

„Oare? Nu cumva pari convinsă, la sfârșitul interviului, că are dreptate?"

„Fii serios! Cum să cred așa ceva?! Pur și simplu, mi-a trezit curiozitatea, asta-i tot!"

„Anne-Marie, știu asta... Dar dacă mie, care te cunosc de-atâta vreme, mi-ai părut convinsă, îți dai seama ce impresie poți lăsa publicului."

„Mda, poate că ai dreptate... Putem scoate partea finală și n-o să mai par convinsă de nimic!"

„Dacă ar fi atât de simplu..."

„La naiba, Marcus, e un subiect prea bun ca să renunțăm la el așa de ușor! Hai să ne uităm împreună la înregistrare și hotărâm ce scoatem ca să nu mai fie... cum ai zis? A, periculos..."

„Când vrei tu ceva... Bine, încercăm."

„Așa te vreau! Chiar era păcat să renunțăm!"

„Anne-Marie, cuvântul cheie era „încercăm"; n-am spus că-l vom difuza!"

„Bine, bine... Încercăm. Încercăm să-l dăm pe post cât mai întreg, da?"

„Anne-Marie!"

„Marcus..."

163

- Ai făcut-o special, nu? mă interesez în timp ce ne îndepărtăm de locuința lui Ken.

- Ce anume? se preface că nu înțelege.

- Ei, „ce anume"! M-ai lăsat să cred că o să te culci cu el.

- Să zicem că da... (Îmi aruncă o ocheadă ironică.) Ce, numai Ikumi să te tachineze?

- Asta numai tachinare nu era... - bombăn.

Mă cercetează cu imenșii ei ochi.

- Denn, nu cumva uiți ce sunt eu?

- Ce erai - replic pe un ton alb.

Oftează.

- Nu-mi amintesc să fi hotărât că nu mai sunt curvă. Și chiar dac-ar fi așa, tot o mașină pentru sex sunt.

Oftez și eu.

- Keiko, de ce tot insiști cu asta? Doar mi-ai spus că urăști viața care ți-a fost impusă... Iar acum, când nimic nu te mai obligă să te prostituezi, tu...

- Și dacă am spus-o numai pentru că asta așteptai să auzi de la mine?

Sunt cât pe ce să mă împiedic. Și, în același timp, să mă înec. Idiot ce sunt! Chiar nu mă gândisem...

- Și... așa este...? întreb cu jumătate de glas.

Înclinând lateral capul, mă privește printre șuvițele verzi care au profitat de ocazie și i-au acoperit parțial mutrița manga.

- Asta va trebui să-ți dai seama singur! mă lămurește cu un chicotit și un surâs într-o parte.

E clar. Chiar vrea să o concureze pe sora ei. Mai bine schimb subiectul:

- Ken ăsta al vostru m-a cam scos din sărite cu încăpățânarea lui prostească!

Nouă ocheadă-printre-șuvițe. Tot ironică.

- Ce faci, schimbi subiectul? Ce înseamnă „scos din sărite"? Enervat?

- Da, la ambele.

- Aha... Interesant.

- Ce ți se pare interesant? mârâi, nemulțumit. Că schimb subiectul sau expresia?

- Da, la ambele - mă maimuțărește.

Pare pornită să mă agaseze; mai bine îi ignor tentativele, nu vreau să reușească.

- Chiar nu reușesc să te enervez? îmi ghicește gândurile.

- Ba da, însă nu acum. Am hotărât că nu-i momentul pentru asta, așa că nu te mai strădui să fii dezagreabilă.

- Răule! Și eu care abia așteptam să te văd supărat...

- Îmi pare rău că te dezamăgesc. Dar... De fapt, de ce vrei să mă enervezi?

- Păi... (Începe să enumere pe degete.) Ca să nu te mai gândești la refuzul lui Ken, ca să te gândești mai bine dacă e cazul să te însori cu mine, ca să nu rămân mai prejos decât Ikumi...

- Hmm! fac, mai mult mârâind. Asta-i tot?

- De fapt, ar mai fi un motiv...

- Și anume?

- Ca să mă distrez.

- Baka! e tot ce găsesc ca răspuns.

Îmi adresează un surâs cu vagi nuanțe de rânjet, mă lasă un timp să îi speculez semnificația, apoi se interesează:

- Și acum, unde mergem?

- Păi, acasă...

Scurtă ocheadă verde înainte de a întreba:

- N-ai uitat ceva?

Ridic o sprânceană pentru a-i semnala că nu știu despre ce vorbește; înțelege sensul minei și precizează:

- Nu trebuia să-ți iei mașina azi?

Îmi trag mental o palmă peste frunte.

- Ba da... M-a enervat în așa hal Ken că mi-a ieșit din minte...

Nou zâmbet-rânjet:

- Noroc cu mine. În loc să mă iei de nevastă, n-ar fi mai bine să mă angajezi ca secretară?

- Nu - răspund sec.

Apoi, zâmbind la fel ca ea mai devreme, - într-o parte, - adaug:

- Nici prin gând nu-mi trece să-ți plătesc simbrie!

- Zgârcitule! Las' c-o să am grijă să-ți arăt că te costă mai mult o soție decât o secretară!

Îi caut privirea.

- Keiko... Asta înseamnă că accepți?

Întoarce enormii ei ochi.

- Nu înseamnă nimic. Glumeam.

Ceva în atitudinea ei îi infirmă cuvintele.

- Keiko...

- Hai să-ți iei mașina - zice și, luându-mă de mână, iuțește mersul.

164

Taxiul ne lasă în fața reprezentanței Jaguar; pe drum nu ne-a urmărit nimeni, în jur nu se vede nicio mutră suspectă, nu simt niciun fir psihic de-al Păpușarului - totul pare în regulă. Intrăm în magazin; în locul imitației de englez de ieri, din spatele biroului se ridică un ins mai-oarecare-nu-se-poate.

- Bună ziua! Cu ce v-aș putea ajuta? se interesează, simulând aproape impecabil solicitudinea.

Doar interesul cu care examinează anatomia lui Keiko îl trădează. Nu îmi place individul, însă e posibil ca opinia să fie viciată de felul în care o privește pe fata manga.

- Cu mașina pe care am plătit-o ieri - îi răspund.

Pentru o clipă pare deconcertat, apoi zâmbește parcă nițel absent.

- A, desigur... Luați loc un moment, să verific dacă totul e în regulă cu actele dumneavoastră.

Ne așezăm pe o canapea crem, iar vânzătorul își face de lucru la combo-ul de pe birou; după câteva secunde, ridică ochii înspre mine:

- Sunteți domnul...?

De parcă am fi fost vreo duzină, cei care am achitat cu o zi înainte prețul unui Jaguar. În fine...

- Morton.

- Da, domnul Morton - spune cu o voce gânditoare în timp ce privirea îi alunecă de-a lungul coapselor lui Keiko, probabil în încercarea de a afla dacă poartă chiloței sau nu.

Îmi dreg sonor glasul pentru a-i întrerupe investigația vizuală și întreb:

- E vreo problemă?

Pare să depună oarece efort pentru a-și întoarce ochii spre mine. Cred că ar putea intra lejer în top-ul vânzătorilor lipsiți de profesionalism.

- Problemă...? Nu, nici vorbă. Actele sunt gata; dacă vreți să mă urmați pentru a intra în posesia mașinii dumneavoastră...

Îl urmăm. Ascensorul ne duce până la terasa-parc auto; odată ajunși, tipul ia o figură foarte vai-ce-zăpăcit-sunt și, cu un zâmbet strâmb care se vrea jenat, zice: „Mă scuzați un moment, am uitat programatorul..."; după care se întoarce la lift.

- Nu-mi place individul ăsta... - murmură tânăra cu plete verzi.

- Nici mie; se uita fără nicio jenă sub fusta ta.

Ridică scurt din umeri.

- Nu de-asta...

Îi imit gestul.

- Dă-l încolo de tâmpit! Hai să-ți arăt mașina pe care am ales-o...

Nu am făcut mulți pași înspre Jaguar-ul maroniu-roșcat când mă clatin și, ducând o mână la tâmplă, mă opresc; ce naiba mi se întâmplă?! În prima clipă am crezut că mi s-a declanșat brusc o migrenă, dar nu este o durere, ci numai senzația apăsătoare, amenințătoare, pe care ar putea-o da varianta mentală a unor nori grei, plumburii și încărcați de electricitate - dintre cei care prevestesc iminența unei furtuni... Să fie ceva-ul din mintea mea care...?

- Ce ai!? întreabă speriată Keiko. Ți-e rău?

- Nu știu... - bâigui. Nu... nu cred că mi-e rău...

- Dar...

Se întrerupe cu o tresărire și, crispată, mărind deja imenșii ei ochi, înalță capul ca și cum ar asculta un sunet abia auzit.

- Nu... - murmură.

- Ce s-a-ntâmplat?! mă alarmez la rându-mi, uitând de imaginarii nori.

- Pericol... - șoptește. Aici!

„Despre ce..." - apuc să gândesc înainte ca ușile ascensorului să se deschidă, eliberându-i calea tipului care ne primise în magazin. Afișează tot un zâmbet strâmb, însă cu totul diferit de cel dinainte. Iar ceea ce ține în mâini nu cred că e vreun „programator". Fiindcă seamănă teribil de mult cu o pușcă de mare calibru.

165

„Șefu'..."

„Da. Ce vrei?"

„Vă caută Păpușarul..."

„Fă-mi imediat legătura, ce-aștepți!?"

„Bună ziua."

„Hola, Păpușarule! De data asta sper că ai vești bune; e mort?"

„Dacă nu e încă, va fi în următoarele minute - tocmai m-a sunat omul meu să-mi spună că l-a încolțit."

„Hmm! A mai fost încolțit de câteva ori. Și a scăpat de fiecare dată."

„De data asta nu are cum. Nu poți scăpa când ești împușcat cu alice pentru mistreți."

„...Păpușarule, sper că știi ce faci..."

„Cred că e cea mai bună soluție în cazul ăsta. Te sun din nou când am confirmarea."

„Preferam să mă suni direct atunci."

„Mda. Dar m-am gândit să-ți dau vestea bună cât mai repede."

„Vestea va fi bună când voi ști că blestematul-ăla a murit!"

„E ca și mort."

„Sper. Chiar sper. Aștept confirmarea."

166

Ar trebui să fac ceva, - orice, - însă nu sunt capabil nici măcar să îmi desprind privirea de la arma din mâna bărbatului; rânjetul acestuia se mărește puțin în timp ce pășește afară din cabină și ridică pușca.

- Să fiu al naibii dacă-mi dau seama ce-i atât de complicat să fii omorât! spune când țeava armei ajunge să îmi țintească pieptul.

Mă tem că are dreptate... Reflexele, capacitatea de a reacționa... instinctul de conservare, chiar - toate mi-au dispărut fără urmă, înghițite de gura țevii puștii... Încremenit, aștept împușcătura... Oare cât de mult doare când mori...?

- Nu!! țipă Keiko, îmbrâncindu-mă în clipa când asasinul apasă trăgaciul.

Dintotdeauna am crezut că redarea cu încetinitorul a unor scene nu este decât un simplu truc cinematografic pentru a le accentua - și totuși, este exact ceea ce trăiesc în acest moment: aruncat lateral, mă prind cu o mână de oglinda retrovizoare a mașinii de lângă mine; nu îmi pot opri căderea, doar mă răsucesc cu fața spre Keiko. Care este împușcată în mijlocul pieptului; impactul este atât de puternic încât o ridică în aer și o proiectează până la un alt automobil...

Cad pe o parte, apoi, fără să îmi desprind ochii de la Keiko, - după ce s-a lovit de mașină, se prăbușește la pământ, - mă arunc înspre ea și o prind în brațe chiar înainte de a se întinde complet pe jos.

- Ce drăguț! Jucăria ta sexuală a-ncercat să te salveze! aud de la kilometri distanță vocea tipului, suprapusă clinchetului metalic al mecanismului de armare.

Îi caut privirea, dar imenșii ei ochi verzi sunt stinși... Keiko...? Ești... ești... moartă...? Nu. Imposibil. Nu Keiko.

- Păcat, m-aș fi jucat și eu un pic cu ea înainte s-o trimit după tine - adaugă ucigașul.

Ceva ca un fior - însă mult mai puternic - apare undeva la baza șirei spinării și îmi urcă de-a lungul ei, ramificându-se pe parcurs în tot corpul, - aidoma unei descărcări electrice, - până îmi intră în craniu și îmi invadează fiecare colțișor al creierului; întorc capul spre asasin și mârâi cu o voce pe care nu mi-am auzit-o niciodată până acum:

- Nenorocitule!! Ai ucis-o pe Keiko! Te omor!!

Pentru o fracțiune de secundă, rânjetul îi dispare; după care izbucnește în râs.

- Ești tare! Eu am pușca și tu zici că...

„Fiorul" care palpita în mine se concentrează dintr-o dată în mijlocul creierului și țâșnește - nu îmi dau seama cum altfel aș putea numi ceea ce se întâmplă - în direcția lui. Nu prea știu ce a fost asta, dar, cumva, am certitudinea că am făcut ceea ce i-am spus - nu fusese o amenințare, ci o simplă afirmație; și nici măcar nu simt nevoia de a verifica dacă e adevărat. Tot ce contează acum este Keiko.

Fixându-i irisurile verzi, o îmbrățișez și regăsesc în mine, aparent fără nicio dificultate, ceea ce am făcut nu demult pentru Sayuri; căldura parcurge același traseu ca „fiorul" dinainte și ne cuprinde pe amândoi.

- Hai, Keiko... - murmur între timp. Nu te da bătută, ajută-mă și tu un pic... Știi cât te iubesc, doar nu vrei să mă lași singur... Ai văzut că nu mă descurc...

Îi vorbesc încet, învăluind-o în ceea ce nu poate fi decât puterea tămăduitoare a ceva-ului pe care l-am dobândit... Minute nefiresc prelungite se scurg, se adună... Și, în sfârșit, în enormii, frumoșii ei ochi se reaprinde scânteia vieții; inima mi se umflă de fericire și pornește într-un bezmetic galop; Keiko clipește, apoi întoarce încet privirea spre mine.

- Ești bine, Denn? întreabă abia auzit.

- Da; acum da! Nu vorbi, Keiko, nu trebuie să te obosești, încă nu...

Clatină ușor capul.

- Ba trebuie, Denn; trebuie să știi...

- Îmi spui mai târziu, acum...

Intensitatea privirii ei devine aproape dureroasă.

- Taci! Ascultă-mă... Te-am mințit...

- Ce tot vorbești acolo? Nu contează, liniștește-te, încă nu ești...

Pentru o clipă pare să se uite prin mine, undeva, departe.

- Denn, îți văd lumina... Lumina de care zicea Sayuri... M-ai adus înapoi, dar e inutil...

- Cum să fie inutil!?! Tu ești tot ce...

Revine la ochii mei.

- Denn, nu te mai chinuí... Sunt... sunt moartă... Acum ești atât de puternic că m-ai adus înapoi, dar... dar nu poți să mă vindeci... Am ajuns deja dincolo...

- Liniștește-te, Keiko, ai fost grav rănită și nu poți să gândești clar... Lasă-mă să...

Clatină iar, abia perceptibil, capul.

- Denn, ascultă-mă! Trebuie să știi asta: te-am mințit...

- Da, mi-ai spus deja, dar nu...

- Te-am mințit când ți-am zis că himele nu pot iubi...

- ...Cum...? Adică...

Apleacă ochii.

- Da, Denn. M-am îndrăgostit de tine...

- Atunci de ce...

- Ikumi... Cu ea trebuia să fii, nu cu mine... E prima dată când iubește, trebuia să fii cu ea...

- Adică... Vrei să spui că...

Mă fixează din nou.

- Da... Amândouă ne-am îndrăgostit de tine... Dar ea e cu adevărat deosebită... Cu ea trebuia să fii...

- Încetează, Keiko! Pe tine te iubesc, nu am cum să...

- Poți să te uiți în ochii mei și să zici că nu-ți place și de ea la fel de mult?...

- Eu...

Nu mă lasă să vorbesc.

- Am tot încercat să te fac să-nțelegi, dar ești atât de-ncăpățânat... Măcar acum nu mai ai de ales între noi...

- Keiko, nu ai murit, încetează cu...

- Ba da, Denn... Acceptă asta... M-ai adus înapoi, dar nu mă poți ține... Chiar atât de puternic nu ești... Nu ai cum să fii...

- Eu... Trebuie...

Un surâs i se furișează pe buze.

- Nu plânge pentru mine, Denn!... Sunt fericită... Ce ai făcut tu pentru mine în câteva zile, eu... eu n-am îndrăznit să visez o viață întreagă...

- Keiko... Eu...

Zâmbetul i se stinge, privirea îi devine iarăși dureros de intensă.

- Acum lasă-mă să plec, Denn... Te iubesc... Ai grijă de Ikumi... Voi doi... trebuie să fiți împreună... Mă lași, Denn?

Nu! Nu pot... nu pot să o las pur și simplu să moară... Nu vreau să accept așa ceva... Însă... însă, din nefericire, are dreptate... Am înțeles în cele din urmă: mi-am închipuit că pot fi mai puternic decât moartea... Și nu sunt. Nu pot fi.

- Te iubesc, Keiko...

Surâde iar.

- Știu, Denn... Și eu... Mă lași să plec...?

Da, Keiko... Nu am de ales...

Mă mai privește pentru o secundă, un minut sau poate o eternitate... Lumea se întunecă odată cu magnificii ei ochi, sunt niciunde, nicicând, doar eu, singur, strângând la piept trupul lui Keiko...

Singur...

- Sfârșitul primei părți -