Oglindiri în Enormii Lor Ochi 32

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

160

Taxiul turcoaz cu capotă roșie care ne aștepta în fața imobilului parcurge cu repeziciune câteva străzi largi, dar ajunge să se târască aproape la pas prin ceea ce pare un cartier japonez. Pare, deoarece este în cu totul altă parte a orașului decât acasă și - mai ales - are ceva diferit... Dar ce?

- În ce cartier suntem? o întreb pe Keiko.

Fata manga mă privește, părând puțin surprinsă de întrebare.

- Cartierul japonez. Acolo de unde vii tu nu există cartier japonez?

- Ba da, însă e în altă parte și arată cu totul altfel...

- Aha - face, uitându-se pe geam ca și cum ar încerca să realizeze în ce fel se deosebesc cele două lumi. Cred că uneori ți-e foarte greu...

- Mi-a fost. Acum te am pe tine și restul nu mai contează.

Se întoarce iar spre mine, cercetează critic norișorul roz care plutește în jurul meu și conchide:

- Baka!

- Dacă vrei tu... - îmi dau acordul.

Ridicând din umeri cu o mutriță cât se poate de „dacă n-are minte, n-am ce să-i fac", se lipește, totuși, de mine. Parfumul ei profită de ocazie și îmi dă buzna în nări; un bulgăre de căldură începe să mi se agite în abdomen. O trag și mai aproape, iar ea își sprijină capul de umărul meu și oftează.

- Denn, Denn... Ce mă fac eu cu tine? Chiar nu pot să te conving că nu sunt femeia pe care o vezi tu în mine?

- Nu, fiindcă te văd chiar așa cum ești.

- Mmmh...? Și cum sunt de fapt?

- Mult mai bună decât te consideri.

- Știu că sunt bună. La pat.

- Iar eu știu că știi ce vreau să spun. Nu te prosti.

- Mda, poate... Poate că știu, poate că nu. În orice caz, asta nu schimbă cu nimic faptul că am dreptate.

- Nu ai.

- Ba da.

- Ba nu.

- Ba da, și nu mă mai contrazice că mă enervezi și nu te mai las să mă fuți astăzi.

- Și crezi că pedeapsa asta va fi suficientă ca să schimbe ceea ce simt pentru tine?

- Nu asta era ideea.

- Știu, da' făceam pe prostu'.

- Baka!

Epuizați în urma unui asemenea schimb de replici inteligente, rămânem un lung moment tăcuți; după care îmi dreg încet glasul și o întreb:

- Ai cumva idee de ce era atât de nervoasă Ikumi?

Îmi aruncă o scurtă privire din colțul ochiului înainte de a răspunde:

- Sigur că da.

Aștept câteva clipe să continue; când ajung la concluzia că nu o va face din proprie inițiativă, insist:

- De ce...?

- Ar fi trebuit să-ți dai seama până acum.

- Ei bine, n-am reușit; ce-ar fi să mă luminezi?

Suspină, apoi dă iar din umeri și murmură:

- Dacă n-ai observat nimic, n-are sens să-ți zic eu.

Oftez la rândul meu.

- Keiko, chiar nu-mi plac șaradele...

- Nu-i nicio șaradă; e ceva ce ar fi trebuit să realizezi singur, așa că nu mai insista, n-am de gând să-ți zic.

Deschid gura să protestez, însă mă fixează cu enormii ei ochi verzi și adaugă:

- Chiar n-am de gând. Și nu cumva să-ndrăznești să mă citești!

Nici măcar nu mă gândisem la așa ceva. O nouă tăcere își face loc între noi; mai mult pentru a o alunga înainte de a se obrăznici, mă interesez:

- Ce scrie acolo?

Îmi urmărește privirea, încercând să își dea seama la ce mă refer.

- Unde...?

- Acolo, chiar în față.

Și îi arăt o hologramă - probabil publicitară - care plutește la vreo patru metri deasupra străzii, pendulând de la un trotuar la celălalt.

- De unde vrei să știu?!

- Păi, nu-s caractere japoneze?

- Probabil, că doar n-or fi arăbești!

- Atunci...

Întoarce imenșii ei ochi verzi către mine.

- Denn, tu credeai că știu japoneza?...

- Păi... - îngaim.

- Baka! chicotește. Sunt eu himă manga și mă cheamă Keiko, da' sunt născută... în fine, mai degrabă fabricată în America...

Încurcat, mă pierd în privirea tinerei made in USA.

- Dar am crezut că... Adică voi, fetele manga, folosiți cuvinte în japoneză și atunci...

- Am înțeles - mă întrerupe, salvându-mă de la bâlbâială. Lasă-mă să ghicesc: acolo de unde vii nu se folosesc cuvinte japoneze, așa-i?

- Păi, nu...

Cuvinte din japoneză intrate în limbajul de zi cu zi... Hime manga... S-ar părea că aici influența culturii japoneze e mult mai puternică decât acasă...

- La ce te gândești? se interesează Keiko.

- Citește-mă! o îndemn, zâmbindu-i.

Mi s-a părut, sau s-a tras puțin înapoi?

- Nici nu mă gândesc!

Clipesc, mirat.

- De ce...?!

Îmi evită privirea.

- ...Pentru că mi-e teamă.

- Dar... - încerc să protestez, însă ea continuă:

- N-a făcut față Ikumi, care e mult mai puternică decât mine, cum crezi că aș avea curajul să te citesc...?

- Keiko... - spun încet - doar nu ți-e frică de mine?!

Mă fixează cu enormii ei ochi verzi.

- Baka! Bineînțeles că nu mi-e frică de tine! Doar să intru în mintea ta!

Nu cred că e cazul să insist. Fiindcă nu vreau să mă gândesc la ceva-ul care se tot mărește în mintea mea. Nu acum.

Între timp, taxiul a reușit să evadeze din ambuteiaj; două cvartale mai departe, virează la stânga; tânăra verde, cu un zâmbet plin de subînțelesuri care îmi scapă, zice:

- Bine ai venit în Curtea Miracolelor!

Ridic o sprânceană pentru a-mi evidenția nedumerirea.

- E cartierul cerșetorilor, sau ce...?

Ea înalță ambele sprâncene.

- Al cerșetorilor?! Ce vrei să... A! Te gândeai la chestia aia din... Unde era...? A, da, Parisul medieval; nu, aici are alt înțeles. Deși, dacă mă gândesc mai bine, probabil că de-acolo s-a inspirat ăla care a scornit numele...

Mă uit pe geam, căutând să văd despre ce fel de miracole ar putea fi vorba. Și nu durează mult până mă lămuresc: e un cartier de bordeluri. Unul cu hime. Nici nu a fost greu să îmi dau seama - dintre cele două fete care aruncă o privire înspre mașină fără a-și întrerupe conversația, una, purtând o rochiță transparentă, are părul roz și printre șuvițe i se ițesc urechi ascuțite, de elf, iar cealaltă, complet goală exceptând o sumedenie de bijuterii, are trei sâni...

După câteva sute de metri, mașina trage la bordură; o fată-pisică - diferit „concepută" față de Myoona - și una aparent perfect normală - cred că e o copie a unei actrițe care există și acasă, însă îmi scapă numele ei - se uită înspre mine când cobor, cu ceva între expectativă și plictiseală în priviri, dar își pierd orice urmă de interes când o văd pe Keiko. Aceasta mă ia de mână și mă conduce către pasajul dintre două clădiri nu tocmai proaspete; ajungem pe o stradă mai îngustă, însă mai animată: femei-himă de toate felurile, - de la cele putând fi confundate cu naturalele până la unele care par scăpate din coșmarurile unor demenți, - dar și bărbați așișderea. Cele mai multe dintre fete sunt goale, - sau ceea ce poartă nu le acoperă mai deloc trupurile, - iar bărbații își expun cu toții penisurile. Mă aplec către urechea himei verzi:

- De-asta te gândeai să ieși dezbrăcată?...

- Îhâm! face, înclinând capul. Aici numai fetele care-s făcute după un personaj anume poartă veșminte.

- Aha... - fac, privind în jur cât de discret reușesc.

- Aici sunt trimise himele care nu dau rezultate suficient de bune; sau, temporar, drept pedeapsă, cele care au făcut vreo prostie.

Vreau să pun o întrebare, însă mă oprește o voce aproape stridentă:

- Măi să fie! Keiko!

Aparține unei fete manga roșcate. Nu prea înaltă, subțirică, având ochii și mai mari decât ai lui Ikumi, e îmbrăcată într-un costum excentric cu pelerină, pantaloni colanți vârâți în cizme cu carâmbul întors și o bluză croită astfel încât să îi lase la vedere sânii mai degrabă mici - totul în roșu, negru, galben și alb; bizare ornamente aurii cu pietre translucide, rotunde și mari completează ținuta.

- Hola, Reena! o salută cam fără entuziasm Keiko.

Afișând un larg surâs, Reena vine lângă noi.

- El e Denn, prietenul meu - sunt prezentat.

Îmi întinde mâna înmănușată.

- Hola, Denn! Tu ce fel de himă ești, că nu prea ai față de actor? (Mă studiază de sus până jos.) ...Și nici fizic de sportiv!

- Păi...

- Reena, Denn e un natural.

- Măi să fie! exclamă fata, instalându-și o mină exagerat-surprinsă. Cum ai reușit să-l agăți? N-are un frate sau un prieten și pentru mine?

- Nu fi lemnoasă!

Reena bate în retragere, chicotind.

- Ei, ei, glumeam și eu, ce te-ai zbârlit așa! Ia zi, în afară că te-ai pricopsit cu un prieten natural, ce-ai mai făcut de când n-ai mai fost pe-aici?

„De când n-a mai fost pe aici"...? Să fi fost pedepsită cândva?

- Păi, cum ai spus, l-am întâlnit pe Denn... - o lămurește hima verde pe cea roșcată; aceasta se uită la mine zâmbind-rânjind:

- Dar tu cum ai găsit-o pe individa asta verde? Ai văzut-o-n filme sau ai comandat-o din catalog?

Filme...? Catalog...? Nu pricep. Să fie vorba despre modul în care își prezintă cei de la Material Dreams himele? Îmi ascund ignoranța în spatele unui surâs echivoc - nu are decât să ințeleagă ce vrea; tânăra verde, în schimb, s-a înroșit până în vârful urechilor și mârâie:

- Reena, ce-ar fi să nu-l plictisești cu întrebările?

- Uups! Cred că am atins o coardă sensibilă! Scuze! răspunde subțirica, fără să abandoneze rânjetul.

- Mda, bine... - bombăne Keiko. Mă bucur că te-am văzut, da' ne cam grăbim, așa că...

Reena face un pas într-o parte.

- Departe de mine intenția de-a vă reține! Sayo'! Să aveți parte de futaiuri granit!

- Sayonara, Reena! îi aruncă tânăra verde, trăgându-mă după ea.

După mersul țeapăn, se pare că roșcata a reușit să o irite destul de serios; feroce, curiozitatea mă înhață, însă ceva îmi șoptește că nu este momentul să cer ajutor...

- Hai, întreabă-mă! mă face să tresar vocea ei, neașteptat de liniștită.

- Ce să te întreb? fac pe prostul, mai degrabă pentru a-mi ascunde interesul.

- Baka! Vrei să știi despre ce vorbea tâmpita aia de așa-zisă vrăjitoare, nu?

A, asta voia să fie costumația fetei...

- Păi... da - admit.

Câteva secunde, Keiko rămâne tăcută; pe urmă vorbește articulând cu grijă, parcă pentru a se asigura că înțeleg fiecare cuvânt:

- Cei de la Material, pe lângă munca obișnuită cu clienții, mi-au cerut să apar în filme. Bănuiești ce fel. Așa că tipa pe care ai cerut-o de soție nu e doar prostituată, ci și actriță porno specializată în tot soiul de perversiuni. Când ne întoarcem acasă, o să-ți pun câteva secvențe ca să te lămurești cât de deosebită și minunată sunt.

- Nu cred că vreau să le văd... - murmur.

- Vrei sau nu, o să te uiți. Poate măcar așa te lămurești că nu merită să te căsătorești cu mine.

- Dar nu le-ai făcut de bunăvoie! protestez. Nu e...

- De bunăvoie sau nu, le-am făcut. Vreau să te uiți și de-abia după aceea să te hotărăști dacă mai dorești drept soție o tipă pe care oricine o poate vedea în ipostazele alea.

Ceva în scurta privire pe care mi-a aruncat-o în timp ce vorbea mă lămurește că nu are rost să o contrazic. Nu acum.

- Toate fetele de la Material Dreams au fost nevoite să filmeze?... - mă pomenesc întrebând.

- M-nu, nu toate. Doar cele „deosebite", ca mine.

- Keiko, nu glumi cu asta!

- Scuză-mă, nu m-am putut abține!... Nu știu pe ce bază hotărăsc care dintre noi să devină și „actrițe".

Rămân tăcut un moment, răsucind pe toate fațetele noua informație.

- Spune-mi, și Ikumi a trebuit să facă așa ceva? mă împinge ceva din mine să mă interesez.

Nouă privire, nouă licărire în adâncul imenșilor ei ochi verzi. Însă nu îmi este deloc clară semnificația ei.

- Asta trebuie s-o întrebi pe ea. Dacă o să vrea, o să-ți răspundă.

- Înseamnă că da... - zic mai mult pentru mine însumi.

- Crezi ce vrei. Înseamnă doar că nu e treaba mea să te lămuresc în privința asta. Am ajuns - adaugă, oprindu-se în dreptul unei uși cu vopseaua cândva stacojie crăpată și căzută din loc în loc.

161

- Cine-i? se răstește dinăuntru o voce agasată, după ce Keiko ciocănește pentru a doua oară cu inelul fixat în gura unei caricaturi de cap de leu.

- Sunt Keiko; deschide-odată, Ken!

O sclipire în lentila vizorului ne înștiințează că suntem priviți prin.

- Keiko și mai cine?

- Și un prieten. Hai, deschide, baka!

Un lung moment nu se întâmplă nimic; tocmai când mă așteptam ca, în cele din urmă, ciudatul să descuie, auzim:

- Nu.

Tânăra cu plete verzi clatină din cap, aruncându-mi o privire exasperată înainte de a spune:

- Ken, dacă nu deschizi imediat, nu mă mai fut niciodată cu tine! Și nu glumesc!

Mă încrunt; Keiko ridică din umeri și, cu un mic surâs foarte scuze-nu-te-supăra, îmi șoptește:

- Altceva nu mi-a dat prin cap...

Nici tipul nu pare încântat de ceea ce a auzit; ușa, asigurată cu un lanț, se întredeschide și un ochi căprui cât se poate de manga mă cercetează cu suspiciune; încerc să îmi compun o mutră inofensiv-amabilă. Ochiul se întoarce spre fată.

- Dacă vă las înăuntru, vreau să rămâi cu mine toată săptămâna.

Poftim!?

- Nu se poate.

- Atunci două zile.

- Nici.

- Rahat, Keiko! Măcar peste noapte!

- Nu pot azi.

- Mâine?

- Vedem. Deschide-odată!

- Mmmh!... Da' ne futem înainte să pleci, da?

- Bine, bine... Deschide!

Ușa se închide și lanțul de siguranță zăngănește.

- Keiko... - mârâi.

- Ce vrei?! Doar trebuia să-l conving cumva, nu?

- Dar...

- Și nu-mi amintesc să fi acceptat cererea ta!

Între timp, Ken - un bărbat manga zvelt, părând de vreo douăzeci și cinci de ani, îmbrăcat cu ceva asemănător unui costum de judo, dar portocaliu - a deschis și se uită cu o figură concentrată la mine.

- Intrați repede! murmură cu un ton ridicol de conspirativ în timp ce ne eliberează trecerea. Despre ce cerere-i vorba? se interesează, încuind în spatele nostru.

- Nu-i treaba ta! îl dumirește fata verde.

Dă din umeri și ne face semn din cap să-l urmăm; ajunși într-un living, cu alt gest - al mâinii drepte, de astă dată - ne îndeamnă să ne așezăm pe o canapea din velur albastru; rămâne în picioare și continuă să mă examineze. Îi înfrunt privirea, prefăcându-mă că nu mă simt ca o insectă fixată cu un ac lângă plăcuța pe care îmi este trecută specia.

Keiko își drege glasul, întrerupându-ne duelul ocular.

- Ken, avem nevoie de tine pentru...

- Aveți...?! o întrerupe pe un ton agasat. Ăsta nu-i himă, ce treabă ai tu să-l ajuți? Nu fac nimic pentru un natural!

- Ba ai să faci - se încruntă tânăra manga.

Ceva între zâmbet disprețuitor și rânjet își face loc pe trăsăturile lui.

- Nici nu mă gândesc. Ce te-a făcut să crezi că aș accepta să ajut un blestemat de natural?

Keiko renunță la încruntare pentru a schița un surâs.

- Faptul că te rog eu...

Drept răspuns, Ken eliberează bastardul făcut de un mormăit unei bolboroseli. Apoi încearcă să mă „citească" - sau, cel puțin, așa presupun, fiindcă simt cum valul plecat din mintea lui se apropie de a mea; îl blochez. Tresare, emițând un fel de sughiț combinat cu o tuse ori un strănut - pare să aibă un real talent pentru onomatopee bizare - și se încruntă, căutând să pară fioros. Dar sunt convins că nu e decât descumpănit.

- Keiko, ăsta nu-i un natural, e un blestemat de mental!! Ce mama mă-sii-ți veni să-l aduci la mine!?

M-am înșelat, nu e descumpănit. E pur și simplu înspăimântat.

Fata verde își dă ochii peste cap, oftând.

- Stai calm! Te asigur că Denn e un natural...

Nici nu se calmează, nici nu stă: se retrage încet către ușă, cu ochii lui căprui și prea mari fixați într-ai mei, ca și cum dacă m-ar scăpa chiar pentru o fracțiune de secundă din priviri ar fi în pericol de moarte.

- Ieșiți! Plecați imediat din casa mea! Nu știu cum te-a putut înșela, da' ăsta-i un mental... Probabil un vânător! Plecați!!

Dacă nu m-ar agasa, poate că aș găsi prilej de amuzament în comportarea lui; mă întorc spre Keiko și mă interesez cu tonul cel mai conversație-de-salon pe care îl găsesc la îndemână:

- Ce înseamnă „vânător"?

Ea intră în joc și, prefăcându-se că nu a remarcat groaza care l-a cuprins pe Ken, îmi explică:

- Sunt niște hime cu înfățișare comună, astfel încât să poată fi confundate cu naturalii, dotate însă cu capacități mentale deosebite; de obicei sunt utilizate pentru a găsi și, eventual, elimina persoanele care... mmm... jenează statul.

- Aha! Cum ar fi Păpușarul, nu?

- Îhâm!

S-ar zice că strategia noastră dă rezultate: Ken nu mai pare agitat. Ba chiar se apropie de noi.

- Keiko... - rostește aproape în șoaptă.

Se întoarce spre el cu o mină amabilă.

- Da, Ken?

- Tipu' ăsta chiar nu-i himă?

- Nu, nu e.

- Ești sigură?

Tânăra oftează din nou.

- Bineînțeles că-s sigură! Cât de idioată mă crezi?!

Tipului i se înroșesc urechile.

- Nu te supăra, dar n-am auzit să existe naturali mentali... De fapt... Credeam că-i imposibil...

Nu știu ce abilități extraordinare poate să aibă Ken ăsta - mie unul mi se pare mai degrabă un bleg enervant. Dar presupun că fetele știu de ce este în stare, așa că îmi impun să îl suport. Deocamdată.

- Denn nu-i un natural obișnuit, Ken - spune încet Keiko, aruncându-mi o privire și un surâs; mă aștept să îi povestească despre mine, însă nu mai adaugă nimic.

- Mda, asta mi-am dat seama... - mormăie hima, fixându-mă nu tocmai amabil. Și ce voiai de la mine, de fapt?

- Păi, să-l găsești pentru noi pe Păpușar - îl lămurește fata verde.

Ken se holbează la ea cu o expresie de stupefacție atât de intensă încât devine aproape caricaturală și repetă cu voce sugrumată:

- Să-l... găsesc pe... Păpușar...?!

- Îhâm! confirmă Keiko, dând rapid de două-trei ori din cap.

- Asta ce-i, o glumă?... - întreabă uitându-se la mine, probabil sperând să confirm; din păcate pentru el, și eu dau din cap, însă a „nu". Cred că nu sunteți întregi la minte! trage concluzia.

Încurajator.

- Ken, dacă n-aș fi știut că poți s-o faci, n-aș fi apelat la tine - zice tânăra cu plete verzi.

- Nu-i vorba că nu pot s-o fac... - bombăne. Nu vreau s-o fac.

- Ei, hai, Ken!

- Nu. Nici nu-ncape discuție.

- Nici dacă te rog eu?

Oftează. Se pare că i-a atins punctul sensibil.

- În definitiv, la ce naiba-ți trebuie să dai de Păpușar? E-un individ periculos, mai bine să n-ai de-a face cu el!

- Asta știm... Problema e că el a avut de-a face cu noi.

Clipește de câteva ori înainte de a țipa:

- Naaniii!? Cum așa?!

- A încercat să-l ucidă pe Denn. Prin intermediul meu.

Iarăși clipește, acum uitându-se, însă, la mine.

- Și cum mama mă-sii ai scăpat?! (Scutură din cap, încruntându-se, și își răspunde singur, în șoaptă:) Uitasem... Și tu ești mental... Ești mai puternic decât el, așa-i? adaugă cu voce tare.

- Habar n-am - recunosc sincer. Presupun că da.

Noi clipiri.

- Cum adică, „presupui"?! Îți bați joc de mine!?

E rândul meu la oftat.

- Nu, chiar deloc. Mi s-a întâmplat ceva nu demult și am dobândit unele „puteri", cum le ziceți voi; chestia e că nu știu exact care anume, și nici cât de mari sunt...

Mă fixează cu ochii lui manga; cred că ar vrea să mă „citească" pentru a-mi verifica spusele, dar nu încearcă - un eșec se pare că i-a ajuns. Se mulțumește să se intereseze:

- Și ce anume ți s-a-ntâmplat?

Mă uit înspre Keiko, întrebând-o din priviri dacă să-i explic de ce credem că mi s-au declanșat „puterile"; clatină abia perceptibil din cap, coborând puțin pleoapele. Se pare că nu e cazul. Așadar, mint cu aplomb: