Oglindiri în Enormii Lor Ochi 31

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

152

Respirația liniștită a lui Keiko - doarme pe o parte, cu o mână pe pieptul meu - mă duce cu gândul la sunetul valurilor spărgându-se leneș de mal, într-o zi însorită; și totuși, gândurile care mă împiedică să adorm numai senine nu sunt... Ziua ce s-a scurs a fost, fără îndoială, una dintre cele mai agitate din viața mea - și nu e vorba doar de tentativa de asasinat. Îmi vine greu să cred că am putut să trec atât de rapid de la durerea pricinuită de moartea Myoonei la starea de spirit necesară pentru a-i cere mâna lui Keiko, și mă întreb dacă nu cumva „noul" Denn, cel dotat cu nelămurite „puteri", este o ființă insensibilă și egocentrică. Ca și cum prin eliberarea celor două fete manga mi-aș fi epuizat altruismul...

Dar cred - sper - că nu e la mijloc decât vechiul și nesuferitul obicei de a mă autoanaliza mai mult decât ar fi necesar. Nu m-a condus niciodată la vreo concluzie care să îmi fie cu adevărat de folos, însă, deși sunt perfect conștient de aceasta, nu mă pot dezbăra de el... Ce bine ar fi să îmi pot utiliza noile capacități pentru a-l transforma în ceva eficient!...

Transforma... Eu sunt cel care se transformă... Și măcar de aș putea ști până unde va merge acest proces... Sunt oare pe cale de a deveni un om... - cum să îi zic...? - îmbunătățit, sau pur și simplu un fel de monstru? Tare mă tem că prima variantă nu o exclude pe a doua...

Keiko suspină ușor în somn și își schimbă puțin poziția; o undă suavă a parfumului ei mă atinge, smulgându-mă dintre gândurile întunecate. Îi mângâi ușurel părul verde și moale, atent să nu o trezesc, iar ochii mi se umezesc de emoție. Cât de mult o iubesc! Nădăjduiesc să accepte să îmi devină soție, însă chiar dacă nu o va face voi avea mereu grijă de ea... Sigur, în ciuda aparențelor, e o femeie puternică, și se poate descurca foarte bine și singură, dar ce mă împiedică să mă consider protectorul ei?

Protector...?! Hmmm... De fapt, mai mult i-am adus necazuri... Și atâta vreme cât sunt ținta celui-care-mă-vrea-mort, necazurile vor continua să îi dea târcoale... Necazurile, sau primejdiile? Degetele de gheață ale unui fior întunecat îmi urcă de-a lungul spinării, în timp ce, pentru o fracțiune de secundă, mi-o imaginez având aceeași soartă ca Myoona... Nu! Exclus, Keiko nu mai este o simplă himă care să fie considerată doar un fel de obiect, prin eliberarea ei tocmai acest fapt l-am urmărit... În fine, și acesta... Totuși...

Cât timp cineva încearcă să mă ucidă, există oricând pericolul de a deveni și ea - întâmplător sau nu - victimă... Și atunci, ce-i de făcut...? Cred că ar trebui să părăsim orașul cât de curând, să ne îndepărtăm suficient de mult pentru a ne pierde urma... Sau, așa cum plănuiam, să găsesc cumva persoana care se află în spatele asasinilor trimiși împotriva mea.

Uf! Nicio idee nouă! Ce să fac, oare...? Chiar nu îmi dau seama cum ar fi mai bine să acționez; cred că mă voi consulta cu fetele dis-de-dimineață...

Răsucind pe toate fețele aceste gânduri, mă simt în cele din urmă cuprins de somn.

Noapte bună, Keiko... Și ție, Ikumi... Și... mie...

153

Difuzoare ascunse anunță că trenul va pleca peste cinci minute. Mă oglindesc în imenșii ochi verzi ai lui Keiko și o întreb pentru a nu mai știu câta oară:

- Ești sigură că vrei să pleci?

Îmi surâde tandru și îmi mângâie încetișor obrazul.

- E cel mai bine așa, Denn...

- Bine, dar... - încerc să protestez.

Îmi pune vârful arătătorului pe buze.

- Ș-ș-ș!... E spre binele tău să ne despărțim acum.

Clatin trist din cap.

- Nu, Keiko, nu spune asta! Fără tine nu are cum să-mi fie bine!

Schițează un nou surâs - puțin trist, sau e doar o impresie?

- Nu înțelegi, Denn... Tu chiar nu înțelegi... Dar o vei face curând, sunt încredințată! ...Acum trebuie să urc în tren...

Se lipește de mine și, ridicându-se pe vârfuri, îmi oferă buzele catifelate; ne sărutăm îndelung... Sau numai pentru o clipă... Se desprinde din îmbrățișarea mea și urcă în vagon; coboară un geam nu departe de ușă și se apleacă spre mine.

- Ai grijă de tine, da, Denn?

- Voi avea... Keiko...?

- Da?

- Te iubesc.

Zâmbește, iar enormii, superbii ei ochi licăresc - oare i s-au umezit?

- Știu, Denn, știu...

Circuitele pneumatice pufnesc, eliberând frânele, motoarele locomotivei își măresc turația și garnitura se pune în mișcare; Keiko îmi întinde mâna; îi prind degetele fine între ale mele în timp ce merg alături de vagon.

- Când te întorci?

- Nu știu, Denn... Nu-ți promit nimic acum; dar ne vom revedea cu siguranță!

- Să nu mă lași să te aștept prea mult, bine?

Trenul începe să prindă viteză, deja aproape alerg.

- Nu mă aștepta. N-are niciun rost...

- Ba are tot rostul din lume, Keiko!

- Nu, nu are...

Nu mai reușesc să țin pasul; degetele noastre se despart cu regret.

- Ai grijă de Ikumi, da, Denn?

- Voi avea. Îți jur. Keiko...!

Alerg din răsputeri, însă vagonul se îndepărtează; strig către chipul drag care se micșorează pe moment ce trece:

- Te iubesc, Keiko! Te iubesc! Întoarce-te la mine cât de repede poți!

- Sayonara, Denn!... - îmi aduce o adiere răcoroasă vocea slăbită de distanță a lui Keiko.

Am ajuns la capătul peronului și mă opresc din fugă; clipesc repede, căutând să îmi limpezesc privirea voalată de lacrimi pentru a mai privi o clipă în urma fetei. Dar nu se mai zărește decât o fluturare verde a lungilor ei plete...

Sayonara, Keiko... Deja îmi lipsești...

154

Deschid ochii, pe deplin lucid din primul moment. Apoi, întocmai ca în vis, clipesc pentru a-mi alunga lacrimile. Și o strâng în brațe pe Keiko, fericit că nu există niciun tren care să o răpească de lângă mine... Suspină încet și, fără să se trezească, se cuibărește lipită de mine. Cu obrazul mângâiat de părul ei mătăsos, mă uit în jur, ca pentru a mă asigura că sunt, într-adevăr, în dormitorul fetelor. Lumina crepusculară îmi dezvăluie rotunjimile aparent imature ale corpului celeilalte hime - Ikumi doarme cu spatele la noi, având un picior strâns și celălalt întins, cu o mână sub cap. Îndrept privirea spre perete înainte ca nesimțitului meu de membru să îi vină idei tâmpite și mă gândesc la visul din care tocmai m-am trezit.

Presupunând că, într-adevăr, visele mele au devenit premonitorii, oare ce semnificație ar putea avea...? O despărțire... Keiko pleacă de lângă mine pentru o perioadă nedefinită... Adică? Ne certăm? Intervine ceva care ne obligă să nu ne mai vedem un timp? Despărțire... Nu îmi place deloc ideea. Absolut deloc. Și chiar aș vrea să mă înșel în privința capacității mele de a visa viitorul. Totuși, ce reprezintă despărțirea din vis? Poate că nu e vorba de o separare propriu-zisă... Atunci, de ce anume? Uff!

Ikumi emite un fel de mârâit înfundat și se răsucește pe cealaltă parte; după o clipă, deschide imenșii ei ochi și mă fixează.

„Perfect!", îmi zic. „Acum o să tabere iar pe mine..."

Dar nu; fata azurie îmi zâmbește și coboară la loc pleoapele. Se pare că am noroc, îi e somn. Ba nu. Își strecoară o mână între coapse. Fir-ar ea să fie de afurisită! Închid ochii și încerc să mă gândesc la altceva, însă e prea târziu - deja m-am pricopsit cu o erecție... Keiko suspină iar și murmură:

- Ceva îmi spune că mă dorești...

Poate că factorul declanșator a fost altul, - adică alta, - dar nu o pot contrazice; cu un al treilea suspin, îmi potrivește „ceva"-ul în sexul ei. Dezmierdând-o în timp ce facem dragoste, mă întreb cu temere dacă nu cumva se va repeta scena de data trecută. Nu de alta, însă tot nu mi-am descoperit gustul pentru amor în trei.

155

Spre ușurarea mea, de această dată Ikumi nu a mai intervenit altfel decât prin scena necuviincioasă - mă rog, nici eu și Keiko nu am fost tocmai decenți, așa că nu prea am vreun drept să o critic... Ceea ce mă întreb, însă, în timp ce fac duș, este dacă această promiscuitate sexuală se va perpetua - presupun că e ceva obișnuit pentru cele două hime, dar eu, unul, nu prea reușesc să cad la pace cu ideea. Deci, până la urmă, ar fi totuși indicat să ne mutăm de aici. Iar noua locuință trebuie să aibă două dormitoare... Trebuie să vorbesc cu fetele despre asta.

Îmbrac o cămașă de un roșu căruia nu îi lipsește mult pentru a țipător, o ponderez cu pantalonii gri de acasă și, condus de vocile celor două, mă duc în bucătărie.

- Deduc că s-a terminat cu sexul în dimineața asta - spune micuța bleu, aruncând o privire dezaprobatoare hainelor mele.

- Nu m-ai auzit când te-am întrebat ce vrei la micul dejun, așa că ți-am făcut ouă cu șuncă - îmi comunică tânăra cu plete verzi, punându-mi în față o farfurie conținând respectivele.

- E perfect, gracias - îi zâmbesc.

Începem să mâncăm; Ikumi se tot uită cu coada ochiului ba la mine, ba la sora ei. Keiko e cea care cedează prima:

- Ce ai de ne studiezi așa?!

- Cine, eu? face pe nevinovata falsa fetișcană.

- Nu, soră-mea! mârâie fata verde. Dacă ai ceva de zis, fă-o!

Ikumi se întoarce spre mine, afișând un zâmbet în care descopăr ironie și complicitate. În părți inegale.

- Nu ți se pare că e cam agresivă-n dimineața asta? Să fie din cauza indeciziei?

Nu îmi este clar la ce se referă; Keiko, însă, pare să înțeleagă mai bine decât mine:

- De ce mă faci să repet? Dacă te interesează ceva, întreabă, nu te uita la noi ca la maimuțe-n cușcă!

- O comparație ce merită reținută... Asta-ți sugerează ție răspunsul pozitiv...? rânjește pseudo-puștoaica.

- Baka!!

Nu cred că vor ajunge la păruială, dar, pentru orice eventualitate, intervin:

- Ce-ar fi să mă lămuriți și pe mine despre ce-i vorba?

Keiko se preface concentrată la ceea ce ia în furculiță, iar Ikumi îmi face cu ochiul.

- De ce întrebi? Nu ești sigur sau vrei să auzi cum sună spus de altcineva?

Ori e ea prea subtilă, ori eu prea tâmpit; mai bine adopt o mină echivocă și dau din umeri. Micuța azurie oftează.

- Fir-ar să fie, se pare că trebuie într-adevăr să întreb...

- De parcă nu mă poți citi! bombăne hima verde.

Nou suspin.

- Nu-i deloc amuzant așa... Să nu mai pomenesc că e lipsit de eleganță.

- Tu și eleganța! pufnește sora ei aparent mai mare.

- N-am cerut eu să fiu dotată cu trupul ăsta!... - se îmbufnează Ikumi.

- Nu la asta mă refeream... - șoptește jenată Keiko.

- Știam - o tachinează falsa fetișcană înainte de a mi se adresa: Mereu o păcălesc când mă prefac complexată de fizicul meu!

- Pentru că ești cu adevărat nemulțumită de el! murmură fata verde.

Dialogul pare să alunece pe o pantă delicată și aș vrea să îmi vină o idee pentru a-l deturna, însă nu găsesc niciuna la îndemână; mă mulțumesc cu o jalnică tentativă de a reveni la subiectul inițial:

- Și totuși, nu mi-e clar despre ce era vorba...

Keiko mă gratulează și pe mine cu un „Baka!", iar Ikumi catadicsește să mă dumirească:

- Voiam să știu dacă s-a hotărât să-ți accepte cererea în căsătorie, baka!

Mda, probabil că sunt cu adevărat „baka" de vreme ce mi-au zis-o amândouă... În orice caz, ar fi trebuit să îmi dau seama despre ce era vorba; deschid gura să spun ceva - nici eu nu știu ce, doar să nu tac - însă Keiko mi-o ia înainte, mârâind la sora ei:

- N-ai putea să-ți găsești ceva mai bun de făcut? Cu totul întâmplător, asta nu-i treaba ta!

Ikumi ridică o sprânceană.

- Și de ce, mă rog, nu este...

- Deschideți! Poliția! tună o voce, acompaniată de câteva bubuituri în ușa apartamentului.

Tresărim tustrei; Keiko fixează ușa cu enormii ei ochi măriți de surprindere, eu sar în picioare și, împiedicându-mă de taburet, sunt cât pe ce să cad, iar Ikumi se ridică pentru a se duce la ușă; o opresc punându-i o mână pe umăr.

- Lasă-mă pe mine...

- Deschideți!!

- Dar... - vrea să protesteze fata bleu.

- Rămâneți aici! zic apăsat, mergând înspre intrare.

- Desc'...

Cu o mișcare smucită, deschid ușa.

- Ce-i gălăgia asta!? mă răstesc la namila în uniformă gri. Nu puteți suna, ca orice persoană civilizată?!

De fapt, sunt mai degrabă îngrijorat, dar nădăjduiesc să o ascund prin tonul agresiv... „Șobolanul" clipește, aparent deconcertat de apariția și atitudinea mea, după care spune cu voce aspră, chiar dacă nu întru totul fermă:

- Aici locuiește hima Ikumi... (Aruncă o privire asupra unei plachete pe care o ține în mâna stângă.) ...M-TF12BB025?

- Ce treabă aveți cu mine? întreabă respectiva himă, apropiindu-se.

Mă încrunt la ea, cu un „Parcă te rugasem să rămâi în bucătărie!" în privire, făcând-o se se oprească la jumătatea antreului.

- Cu mine discutați! mârâi la polițistul care o cercetează cu ochi în același timp interesați și nu tocmai prietenoși.

- Ce se întâmplă? se ițește și Keiko din bucătărie; chiar niciuna dintre ele nu ține cont de ce zic...?!

Agentul hotărăște că dintre cele două fete manga nude, cea cu plete verzi are un trup mai incitant, așadar își mută privirea asupra ei.

- Deci...? remârâi.

Continuând examinarea anatomiei lui Keiko, polițaiul se interesează cu același ton aspru:

- Dumneata cine ești?

- Dennis Morton. Amintește-mi, te rog, numele dumitale.

„Șobolanul" pare pentru o fracțiune de secundă intimidat, însă revine imediat la atitudinea agresivă:

- Agent Robert. În ce calitate te afli aici?

- Nu te privește. Ce vrei? continuu să mă prefac sigur de sine.

- Hmmr! face tipul, renunțând la detaliatul corpului fetei pentru a mă fixa cu ostilitate. Hima Ikumi a fost reclamată pentru lovituri aplicate unui natural. O duc la comisariat.

Deci scârba aia mică de Mickey e responsabilă pentru asta!

- Nu prea cred - spun cu voce joasă.

Agentul se holbează la mine, parcă nevenindu-i să își creadă urechilor, Keiko șoptește: „Den...", iar Ikumi emite un sunet bizar - ceva între oftat și sughiț, dar, probabil, fără nicio legătură cu vreunul dintre ele.

- Cetățene... - mi se adresează polițistul cu un ton ce se vrea intimidant.

- Domnule - îl corectez.

Se preface că nu a auzit.

- Cetățene, dacă obstrucționați ridicarea, mă văd nevoit să vă arestez.

„Ridicarea"...?! Eu sunt arestat, iar o himă este „ridicată"?! Îi adresez cea mai urâtă căutătură de care sunt capabil.

- Agent Robert, n-o să „ridici" nicio himă și nici n-o să mă arestezi! Pentru că Ikumi n-a lovit pe nimeni.

Polițistul emite un oftat teatral, numai bun pentru a ilustra exasperarea de care vrea să facă paradă.

- Cetățene, nu știu ce motiv ai să iei apărarea unei hime, dar reclamația înregistrată este clară și...

- Și puștiul minte cu nerușinare! îl întrerup.

Agentul clipește mirat.

- De unde...

- Înainte de a vă repezi să „ridicați" o himă, nu credeți că ar fi bine să verificați persoana care reclamă?

„Șobolanul" mijește ochii; se pare că sunt mai greu de dovedit decât se aștepta.

- Presupunând că este așa, poate-mi explicați ce motiv ar avea tânărul să mintă?

- „Tânărul" e doar un mucos de zece ani, care își imagina că poate cumpăra serviciile lui Ikumi. Fiindcă nu a fost posibil, încearcă să se răzbune.

- Aa...? încrețește fruntea polițaiul. Și de ce, mă rog, nu e posibil să-i cumpere serviciile?

Ce naiba de societate e asta, unde nimeni nu pare șocat de faptul că un copil de zece ani vrea să angajeze o prostituată!?

- Deoarece Ikumi... (Sunt cât pe ce să spun că a devenit liberă, însă realizez că s-ar putea ca aceasta să nu schimbe cu nimic situația.) ...nu mai lucrează ca prostituată. Am cumpărat-o. Pe ea și pe sora ei, Keiko. (Arunc o privire conținând un mare „Iertați-mă pentru asta!" în direcția fetelor și, spre liniștea mea, primesc în schimb două zâmbete.) Iar când obrăznicătura aia de puști nu a vrut să priceapă asta, i-am tras o palmă. Asta-i tot.

Pentru un moment îngrijorător de lung, agentul mă fixează cu o figură încremenită; tocmai când începuse să îmi dea târcoale teama că nu a ascultat ce i-am zis, prinde glas. Pe un ton doar cu o idee mai moale.

- Domnule, reclamația înregistrată descrie un incident cu totul diferit... Puteți dovedi afirmațiile făcute?

Sunt pe calea cea bună - am avansat de la „cetățean" la „domn"... Încrunt o sprânceană și o ridic pe cealaltă.

- Să înțeleg că în ochii poliției este mai credibil un puști decât mine?!

- Nu, dar...

- Atunci!?

- Păi... (Pare să caute cu disperare ceva de care să se lege.) Ați putea să-mi arătați actele de proprietate? găsește el soluția.

Îmi aplic pe față o mină jignită și îi aduc respectivele hârtii; după ce le studiază, polițistul își ascunde cu grijă ultimele rămășițe de agresivitate în spatele unei atitudini aproape servile - presupun că pentru el un individ care își poate permite două hime este demn de tot respectul.

- Îmi cer scuze, domnule, nu aveam de unde să știu... Reclamația era detaliată și... Îmi pare rău că v-am deranjat...

- Bine, bine... - mormăi, prefăcându-mă morocănos pentru a-mi disimula ușurarea. Presupun că nu încercai decât să-ți faci datoria. Sayonara!

Și îi trântesc ușa în nas. După care închid ochii și oftez din adâncul plămânilor - am reușit! Micuța azurie îmi atinge ușor brațul, murmurând:

- Gracias, Denn...

Mă întorc spre ea și îi zâmbesc; mutrița ei se dotează cu un rânjet și adaugă:

- ...Adică stăpâne!

Keiko dă ochii peste cap într-un „E groaznică!", iar eu, deși conștient că Ikumi glumește, mă simt obligat să justific:

- Îmi pare rău, dar m-am gândit că așa închei rapid discuția, fiindcă statutul vostru de hime libere l-ar fi intrigat și ar fi insistat cu întrebă'...

- ...Iar respectivul statut nu mi-ar fi dat niciun fel de drept în fața legii, care nu ia în considerație decât faptul că sunt himă și bla-bla-bla - mă întrerupe pseudo-puștoaica. Am înțeles foarte bine asta, păstrează-ți explicațiile pentru toanta de soră-mea; oricum, parcă am convenit deja să joci rolul proprietarului nostru.

Toanta de soră-sa se încruntă.

- Ia ascultă, Un-Neuron-în-Plus, dacă ești mai deșteaptă decât mine nu înseamnă că trebuie să te porți urât cu Denn! Doar tocmai te-a scăpat de necazuri!

- Baka! N-ai auzit că i-am mulțumit?! (Se uită către mine.) Ți s-a părut că mă port urât cu tine?

- Păi, nu, dar... - apuc să zic înainte ca fata verde să revină la atac:

- Nu-i vorba că nu i-ai mulțumit, ci de atitudinea ta zeflemistă! Denn, chiar nu te-a deranjat?

- Ei, nu cred că... - încerc să răspund, însă Ikumi se stropșește la Keiko:

- Nu mi se pare că ești îndreptățită să-mi faci morală, când tocmai tu ești cea care se poartă urât cu el!

Mă holbez la ea, incapabil să îmi dau seama la ce se referă; Keiko mărește și ea ochii.

- Ce mama naibii-ndrugi acolo!? De unde-ai scos-o că mă port urât cu Denn?!

Ikumi ridică din umeri și pleacă înspre living; la jumătatea drumului, îi aruncă din mers:

- Nu cumva te-ai făcut că uiți să-i dai un răspuns? Cum crezi că se simte omu' ăsta când te-a cerut de soție și tu nu-i spui nici da nici nu? Baka!!

Și, îmbufnată, se trântește pe o canapea, cu spatele la noi; schimb o privire cu Keiko, ne uităm la ceafa lui Ikumi, apoi iar unul la altul. Mă mănâncă un pic limba să zic că are pe undeva dreptate, însă prefer să întreb în șoaptă:

- Ai idee de ce-i așa de nervoasă?

Keiko clatină din cap.

- O idee-două aș avea, da' nu-i cazul să comentez... Mai bine spune-mi dacă ești supărat pe mine că nu ți-am răspuns...