Oglindiri în Enormii Lor Ochi 04

- Nu mare lucru... Oricum, discuția a deviat de la subiect înainte de a-l aborda.

În timp ce sora ei ridică întrebător o sprânceană, fătuca bleu dă din umeri și începe să explice fără niciun fel de introducere:

- Noi două suntem hime manga, în întregime umane; mai există hime din această categorie, adică total umane, cu diverse înfățișări, cele mai multe inspirate din filme sau tot din benzi desenate. O altă categorie de hime este cea cu elemente animale, mai mult sau mai puțin evidente. La care se adaugă himele utilitare, destinate unor activități specifice, cum ar fi producția industrială sau protecția... Sau diverse combinații ale acestor categorii, orice e posibil. Chiar și comenzi speciale din partea unor bogătași.

Cred că am înțeles.

- Deci „himele" sunt rezultatul unor manipulări genetice, nu?

Keiko îmi strânge ușor mâna; ar putea fi semn de afecțiune, dar ceva îmi spune că e din ce în ce mai încordată; Ikumi clatină încet din cap.

- Nu, nu manipulare. Proiectare.

O privesc direct în ochii azurii.

- Proiectare...? Adică o „himă" este în întregime rezultatul unui anumit proiect?

Ikumi confirmă din cap și completează:

- Într-un ovul se introduc genele care determină caracteristicile dorite; nimic nu este lăsat la întâmplare, toate elementele ereditare sunt verificate și cele care contravin proiectului sunt eliminate. Cel puțin, în măsura în care este posibil...

Clipesc, gândindu-mă la cele aflate, și mă trezesc spunând:

- Părinții voștri au fost pasionați de benzile desenate japoneze, nu glumă...

Keiko oftează.

- N-ai înțeles - murmură. Noi nu avem părinți.

Tresărind, întorc capul pentru a o privi; ea îl ridică pe ai ei și mă fixează cu un fel de tristețe resemnată în imenșii ochi verzi.

- Suntem două dintre miile de exemplare manga create; arătăm toate aproape la fel la chip, diferă numai culoarea ochilor, a părului, nuanța pielii, și avem trupuri fie perfecte, fie exagerate... Înțelegi?

Da, acum da... Ikumi adaugă:

- Noi am avut noroc de proporții normale, în schimb ne-au făcut cu asortarea asta tâmpită a culorii ochilor cu cea a părului... Singura consolare este că avem fiecare mintea ei; încă nu au reușit să modifice prea mult psihicul, dar se străduiesc...

Trag adânc aer în piept în timp ce îi strâng mâna lui Keiko. Bietele fete, trebuie să fie groaznic să știi că nu ești decât rezultatul unui proiect, un om conceput integral într-un laborator... Și pe deasupra să suporți zi de zi disprețul imperfecților oameni obișnuiți, care te consideră „lipsit de suflet"...

După o lungă tăcere, întreb:

- Înțeleg că himele sunt concepute pentru a fi perfect adaptate anumitor munci sau servicii... (Mă întrerup; tocmai mi-am amintit cu câtă ușurință m-au ridicat agenții.) Stați o clipă! Polițiștii sunt tot hime?

Ikumi mă lămurește:

- Bineînțeles; cel puțin, agenții de patrulă și cei din echipele de intervenție... (Zâmbește într-o parte.) Dar nu te sfătuiesc să-i zici vreodată unuia dintre ei asta!

Pare un sfat foarte bun. Revin la întrebarea pe care voiam să o pun:

- Ce eram curios să aflu este în ce domeniu v-au specializat pe voi...

Keiko emite un fel de oftat care ar putea fi și un geamăt, iar Ikumi clipește de câteva ori. Idiot ce sunt! Îmi vine să mă iau la palme că am întrebat - ar fi trebuit să îmi fie limpede până acum... Aștept, totuși, să îmi confirme, însă Keiko e cea care sfâșie tăcerea, murmurând:

- Credeam că ți-ai dat seama demult...

Aș fi putut... Dacă nu aș fi refuzat să o admit.

Ikumi mă fixează și spune cu un calm în același timp resemnat și înverșunat:

- Himele manga sunt proiectate, cu mici excepții, pentru a presta servicii sexuale. Sau, dacă preferi, sunt curve.

Rahat.

18

Pentru un moment cât un suflet dezamăgit, în living domnește tăcerea. Keiko a rămas nemișcată, dar mâna ei strecurată în a mea este moale, Ikumi fixează cu o mină indescifrabilă un punct aflat undeva în spatele meu, iar eu, unul, încerc să îmi fac ordine în gânduri și sentimente... Oare adeverirea bănuielii pe care m-am tot străduit să o resping schimbă cu ceva situația? Îmi place mai puțin Keiko? Îmi este mai puțin simpatică Ikumi? Nu, nu cred. În viață lucrurile capătă doar importanța pe care le-o acordăm, deci ar trebui să admit că nu am niciun drept să le judec într-un fel sau altul nu numai fiindcă au fost create în acest scop, ci și pentru simplul fapt că nu sunt decât un străin, atât față de ele, cât și de întreaga lor lume. Cum poți judeca ceva ce nu cunoști și, mai mult, nici măcar nu înțelegi? Lăsând prejudecățile să îți domine rațiunea? E cea mai sigură cale către dezastru... Și chiar dacă ar fi posibil să mă cobor într-atât, e, oricum, prea târziu: deja am început să țin la ele. În plus, deși nu am idee cum am ajuns la această concluzie, sunt încredințat că au ceva special, ceva mult mai important decât aspectul lor aparte, - care, de fapt, nu are la bază decât niște simpli parametri ai unui proiect, - ceva legat de puritatea spirituală pe care o intuiesc la ele... Himele nu au suflet? Ce glumă! Simt cumva că au mai mult decât oricare dintre oamenii pe care i-am întâlnit până acum - și nu numai aici.

Keiko îmi interpretează greșit imobilitatea și încearcă să își retragă mâna; ies din ceața gândurilor și i-o strâng ușor, oprind-o. Se hotărăște să sfărâme tăcerea:

- Presupun că ești decepționat...

Decepționat...? Poate. Însă nu vreau ca ele să o audă din gura mea.

- Nu, Keiko, nu sunt decepționat... Sunt... cum să spun? ...puțin șocat de cruzimea cu care societatea de aici plănuiește destinele oamenilor...

- Denn, noi nu suntem oameni... - mă corectează Ikumi.

O privesc în ochi.

- Ba da, sunteți. Sunt un străin aici, habar n-am cum funcționează societatea asta, dar cred că tocmai din această cauză pot să-mi dau seama că simplul fapt de a fi „hime" rezultate dintr-un proiect nu vă micșorează cu nimic dimensiunea umană...

Sună ca un discurs al unui demagog cumpărat la solduri, însă reflectă destul de bine ceea ce gândesc despre ele. Ikumi îmi întoarce privirea și clipește în timp ce mâna lui Keiko se trezește din letargie și reîncepe să o strângă pe a mea. Puștoaica insistă:

- Denn, trebuie să înțelegi bine un lucru: himele nu sunt ființe umane.

- Dar chiar tu ai spus mai devreme că sunteți hime manga, în întregime umane! protestez.

- Mă refeream la genele aflate la baza proiectului nostru. Nu avem gene de origine animală, asta-i tot.

Nu renunț:

- Și asta nu înseamnă că sunteți oameni? Chiar dacă ați fost create artificial, voi...

- Nu te mai contrazice cu ea - mă întrerupe Keiko. Ai dreptate într-o oarecare măsură, dar aici, cum spui tu, noi nu suntem privite ca fiind ființe umane... Și atunci, de ce să gândim altfel despre noi? Doar pentru a suferí văzând cum suntem tratate? Nu, crede-mă, e mai bine pentru toată lumea să ne considerăm hime, nu oameni.

Ikumi își regăsește zâmbetul - sau, cel puțin, o parte din el.

- Câteodată chiar și soră-mea dă semne de inteligență!

Soră-sa nu consideră necesar să îi replice; în schimb, mă întreabă cu o voce pe care se străduiește să o păstreze neutră:

- Dacă mai devreme ai fi știut ce suntem, nu-i așa că m-ai fi regulat?

Încerc să îi prind privirea, însă nu reușesc nici măcar să îi văd chipul - ține capul aplecat și cortina pletelor verzi i-l ascunde cu totul; îi găsesc bărbia cu vârfurile degetelor și îi ridic capul înspre mine; enormii ei ochi verzi par umezi de lacrimi, dar poate e doar imaginația mea.

- Keiko, n-ai decât să mă consideri cel mai mare mincinos, însă ceea ce am zis atunci rămâne valabil.

Ikumi își duce mâinile la ceafă și spune încet:

- Când ți-am zis că s-a îndrăgostit de tine...!

- Baka! Ia mai termină cu glumele proaste!

- Nu glumesc, observ.

- Iar eu observ că vorbești în plus!

- Ia întreabă-l, să vedem cât de în plus am vorbit!

Simt că încep să mă înroșesc - să aibă dreptate Ikumi? Nu îmi dau seama... Încă. Așa că mai bine încerc orientarea conversației spre alt subiect:

- Ei, gata, fetelor! Nu credeți că...

- Keiko! intervine o voce masculină.

Tresărind speriat, mă uit în jur perplex - ăsta de unde a mai apărut? Și, văzând capul unui hispanic ce s-a materializat în aer, tresalt iar; Ikumi pare gata să izbucnească în râs, iar Keiko mârâie printre dinți ceva de genul: „Crăpa-ți-s-ar!", însă nu sunt sigur că am înțeles bine.

- Keiko! repetă vocea, cu toate că figura e imobilă.

Interpelata sare în picioare și aruncă de pe ea tricoul; o privesc, năuc.

- Repede, scoate-ți măcar haina! îmi cere, împingându-și chiloții în josul coapselor.

- Dar ce...?! îngaim.

- Repede!! strigă stripteuza.

- Keiko! se impacientează vocea.

- Fă ce-ți cere, Denn! spune și Ikumi.

Nu înțeleg nimic, dar pare destul de important... Mă conformez. Corpul din nou gol al fetei aterizează lângă mine; îmi descheie nasturii cămășii cu o rapiditate incredibilă, apoi zice răspicat: „Da, Raoul!", în timp ce strecoară mâna stângă pe sub cureaua pantalonilor.

Nu știu ce mă surprinde mai mult - mâna lui Keiko care îmi apucă penisul sau chipul hispanicului care s-a animat și își îndreaptă privirea către ea...

- Hola, Keiko.

Ikumi îmi atrage atenția gesticulând; cred că vrea să îmi spună că în loc să mă holbez prostește la mutra individului care a telefonat - dacă termenul „a telefona" se aplică aici unei comunicări incluzând imagini tridimensionale - aș face mai bine să o pipăi pe soră-sa; o iau de talie; ea îşi depărtează coapsele într-o invitaţie pe cât de mută, pe atât de sugestivă; puştoaica mă fixează intens şi împinge scurt bărbia într-un „Hai odată, ce aştepţi?!"; mi se pare complet aiurea, însă Keiko îmi trage un ghiont, aşadar îmi plasez cealaltă mână pe sexul ei.

- Hola, Raoul! Ce s-a întâmplat? se interesează apelata.

Ikumi se apleacă și, zâmbind larg, îi face cu mâna capului plutitor.

- Hola, Raoul! Ce faci?

Keiko profită de diversiune pentru a-mi șopti printre dinți, fără să își ia privirea de la fața tipului:

- Fă ceva cu degetele alea, că se prinde ăsta!

Numitul Raoul întoarce ochii spre fătuca bleu cât să îi zică: „Hola, Ikumi", apoi revine către Keiko; între timp mi-am trimis degetele în expediţie.

- Nu știam că lucrezi acum - îi spune. Aveam o comandă pentru tine, da' cred că o s-o trimit pe Misato... Sayonara!

- Sayo', Raoul! răspund fetele în duet, iar mutra dispare ca și cum s-ar topi în aer.

- Bine c-am scăpat de el! exclamă Keiko.

- Ăsta cine era, peștele tău? întreb.

- Cum adică, pește? ridică sprâncenele Ikumi.

- Ce vrei să zici? se miră și sora mai mare.

Probabil că aici se folosește alt termen.

- Adică proxenetul...

Puștoaica bleu o fixează pe fata verde, iar aceasta îi întoarce privirea, spunând:

- Cred că unele cuvinte au înțelesuri diferite acolo de unde vine el.

- Așa se pare - îi dă dreptate Ikumi înainte de a îndrepta din nou ochii spre mine. Raoul e dispecerul.

„Dispecerul"...?! Bizar termen...

Fătuca azurie face rost de un rânjet și se interesează:

- Vreți să vă las singuri sau pot să mă uit?

Ne holbăm la ea, apoi coborâm ochii în același timp, fiecare către mâna lui - a ei continuă să îmi strângă uşor membrul, acum întărit, două dintre degetele mele sunt strecurate în sexul ei... Ne privim o clipă unul pe celălalt și ne retragem mâinile - eu jenat, ea îmbujorându-se puțin. Ciudată reacție pentru o prostituată...

Ikumi își dă ochii peste cap, bombănind:

- Sunteți niște caraghioși!...

- Baka! îi aruncă din nou caraghioasa.

M-aș interesa ce înseamnă dacă nu aș avea ceva mai urgent de făcut; mă ridic, întrebând:

- Pot să mă duc la toaletă?

- Sigur... - răspunde Keiko.

- Vezi ce i-ai făcut? aud vocea ironică a puștoaicei în timp ce mă îndrept către baie.

- Ikumi, poate te bat! mai aud, în timp ce închid ușa.

Era și timpul: câteva secunde în plus și ejaculam în pantaloni.

____________

note:

baka - prost, idiot, fraier etc., în japoneză; în context: proasto!; tâmpito!

Forma abreviată de salut „Sayo'!" (se pronunță cu accentul pe „o") nu există în limba japoneză, este specifică societății în care se desfășoară acțiunea.