tagRomane si NuveleOglindiri în Enormii Lor Ochi 05

Oglindiri în Enormii Lor Ochi 05

byMattMoran©

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

19

Mă spăl bodogănind ceva legat de idioți și hime excitante, cercetez cu un ochi critic idiotul din oglindă, mă strâmb la el și mă întorc în living. Ikumi a dispărut, iar Keiko, așezată cu picioarele strânse sub ea, ridică imenșii ochi spre mine și îmi zâmbește; nu s-a îmbrăcat, dar nu mai zic nimic. Doar mă așez lângă ea. Se răsucește și, lipindu-și un sân de mine, mă ia în brațe și mă sărută. Mai bine ziceam, fiindcă iar încep să mă excit. Deși a trecut prea puțin timp. Sau așa am crezut - s-ar părea că nu mă cunosc destul de bine.

Îi zâmbesc și, mângâindu-i părul verde și mătăsos, întreb unde e Ikumi. Mai mult pentru a-mi distrage atenția de la corpul superb al himei de lângă mine.

- Ți-era dor de mine? aud din spate vocea fetișcanei.

Mă uit peste umăr: vine cu o tavă metalică în echilibru într-o mână, iar în cealaltă ține o sticlă de vin și trei pahare; le așază cu o mișcare îndemânatică pe măsuță, ia de pe tavă o farfurie, mi-o dă și spune cu un rânjet:

- M-am gândit că dacă tot nu vă regulați, poate vreți să mâncați ceva...

- Baka! o gratulează încă o dată Keiko luând o farfurie.

- Mulțumesc, Ikumi.

- Cu plăcere, Denn; baka ești tu, Keiko!

- Te superi dacă te întreb ce mâncăm? încerc să aplanez conflictul prin distragerea atenției; tot nu m-am lămurit ce înseamnă „baka", dar bănuiesc că nu e nimic drăguț.

- Ton cu legume și cartofi - mă informează Ikumi. Sper să-ți placă, e făcut în casă.

- Unul dintre cele șapte feluri de mâncare pe care știe să le facă. Unul pentru fiecare zi a săptămânii, după care o luăm de la capăt - rânjește critic-ironic sora mai mare.

- Dacă ai binevoi să înveți să gătești, am putea mânca paisprezece feluri - nu rămâne mai prejos puștoaica.

- Contează pe asta! o asigură Keiko.

Mai bine nu mă mai amestec - e clar că se au ca surorile. Gust din felul de astăzi și constat două lucruri: mai întâi că e bun și apoi că îmi e foame. Drept urmare, îl fac să dispară din farfurie fără altă formă de proces. Când termin, fetele nu sunt decât la jumătate.

- Da' știu că erai flămând! comentează Keiko.

- Mai vrei? se interesează Ikumi.

- Nu, mulțumesc mult...

- Am uitat să-ți torn vin.

- Dacă nu ai fi fost ocupată să zici tâmpenii, nu uitai - reîncepe Keiko lupta verbală.

- Mulțumesc, dar nu beau alcool. Nu mai beau...

- De ce? e curioasă puștoaica bleu. (Privește către sora ei.) Și ce tâmpenie am zis, mă rog?

- Știi tu! Chiar, de ce nu bei?

- Fiindcă ultima dată când am băut am făcut o mare prostie.

- Nu, nu știu! Ce-ar fi să mă lămurești? Ce prostie ai făcut, Denn?

- Că nu ne regulăm - o lămurește fata verde.

Aș vrea să schimbe subiectul - nu de alta, dar mi s-a întărit din nou...

- N-a fost o tâmpenie, ci o constatare. Credeam că sunt suficienți chiar și cei doi neuroni din capul tău pentru a face deosebirea între o tâmpenie și o constatare.

- Scuză-mă că am îndrăznit să te critic! ironizează posesoarea perechii de neuroni. Chiar, Denn, ce s-a întâmplat când ai băut?

Ridic din umeri.

- Nu mai contează. A fost... dincolo. La mine... Adică... de unde vin.

Fetele au terminat de mâncat aproape în același timp; pun pe tavă farfuriile goale, iar Keiko spune:

- Cred că e momentul să-i povestești și lui Ikumi ce ți s-a întâmplat...

Da, fără îndoială. Trag aer în piept - de parcă ar trebui să depun cine știe ce efort pentru a povesti - și descriu din nou cum mi-am revenit într-un gang după acea stranie, îngrozitoare senzație pe care am avut-o când lumea în care trăiam s-a escamotat din naiba știe ce cauză.

Lumea în care trăiam... Încep să mă întreb dacă nu cumva tocmai acea lume a fost un vis, deoarece, oricât de absurd ar fi, am senzația că mi-am găsit adevăratul loc - mă simt bine în compania celor două fete născute în urma relației contra naturii dintre un desen animat japonez și ingineria genetică... Sau poate tocmai acest sentiment de confort e confirmarea derapării psihice de care mă tem că aș putea suferi?

Puștoaica m-a ascultat cu atenție și acum așteaptă răbdătoare să ies din aburii reveriei în care căzusem; Keiko, lipită de mine, o imită. Confort, ziceam...?! Nu știu cât de confortabil e să fiu încontinuu excitat de prezența superbei hime cu plete verzi; nu am dorit demult - de fapt, poate niciodată - cu asemenea intensitate o femeie dar, cu toate că știu acum că mă pot culca oricând cu ea, - nu neapărat fiindcă e prostituată, - vreau să se întâmple numai atunci când va însemna mai mult decât un simplu act sexual. Nu îmi fac iluzii că aș fi altceva decât un naiv, însă chiar îmi doresc o relație cu ea... Ikumi are, probabil, dreptate: se pare că m-am îndrăgostit de sora ei.

Keiko își pierde prima răbdarea și fugărește tăcerea, extrăgându-mă cu aceeași ocazie dintre gânduri:

- Arată-i și ei ornicul și... Cum se numesc...? Plăcuțele acelea cu care puteai să plătești la tine.

Mă conformez; fătuca bleu le ia și le cercetează cu sprâncenele ușor ridicate a mirare ținută sub control. După un moment, așază cu grijă ceasul pe tăblia de sticlă a mesei și, întinzându-mi înapoi cărțile de credit, se interesează:

- Astea sunt în loc de bancnote acolo de unde vii?

Le pun în portofel - nu știu de ce le mai păstrez la îndemână, oricum nu mai servesc la nimic - și îi explic cum se utilizează; tipa verde completează:

- La el acasă nu folosesc amprentele...

Ikumi dă din cap și, luând din nou ceasul, reia examinarea. Nu îmi dau seama dacă e fascinată de modelul neobișnuit aici sau pur și simplu îi place; oricum, o las să se uite liniștită. Keiko o întreabă:

- Tu ce crezi că i s-a întâmplat?

Ikumi ridică enormii ei ochi azurii de la ceas și, cu o mină inocentă, spune:

- Scuză-mă, nu eram atentă. Ce-ai zis?

Ceva din atitudinea ei îmi sugerează că a auzit foarte bine, dar vrea să câștige puțin timp pentru a se gândi la un răspuns; presupun că nici sora ei nu se lasă păcălită, însă repetă întrebarea. Ikumi face rost de o mină gânditoare, se lasă pe spate în canapea, continuând să răsucească între degete ceasul meu, și abia într-un târziu se interesează:

- Când ai redevenit conștient, cât timp trecuse de la ultimul lucru pe care ți-l aminteai?

Mă încrunt, cotrobăind în memorie.

- N-aș ști să spun... Nu prea mult, cred că mai puțin de o oră...

Ikumi înclină capul a confirmare și se interesează:

- Dar erai în același loc? Acolo unde... Cum să mă exprim? Erai altundeva, dar ca poziție erai unde ai fost ultima dată în lumea ta?

Bună întrebare!

- Nu, nu cred. Eram pe o șosea, de-a lungul falezei... Sigur, din câte am văzut pe o hartă, orașul de aici nu prea seamănă cu cel de unde vin, deci ar putea fi de fapt același loc; totuși, nu cred că gangul acela este unde era șoseaua... În fine, trebuie să mă mai uit o dată pe hartă ca să fiu sigur.

Tăcerea încearcă să ocupe teritoriul pierdut mai devreme; tot Keiko e cea care i se opune:

- Deci, anchetator Ikumi, care e concluzia?

Anchetatoarea, clătinând din cap a „Multă minte-i mai trebuie!", - nu mă pot împiedica să mă gândesc că, oricât de ciudat ar părea, uneori este mai matură în gândire și atitudine decât sora ei mai mare, - mă întreabă:

- Denn, ai auzit de universuri paralele?

Cât aș vrea să nu fi auzit niciodată!

- Desigur... Crezi că asta s-a întâmplat cu mine? Că m-am „transferat" cumva din al meu într-al vostru?

Keiko ridică o sprânceană, iar Ikumi mă învăluie în azuriul privirii ei.

- Altă explicație nu văd. Ai putea fi un mare mincinos sau chiar un nebun și, cumva, să nu-mi fi dat seama de asta când te-am citit, dar vorbești cu un accent pe care nu l-am mai auzit niciodată, iar straiele tale sunt croite după o cu totul altă modă... Ca să nu mai amintesc de cărțile de credit, dacă le-am reținut bine denumirea, și de ăsta...

„Ăsta" e ceasul meu, pe care abia acum observ că și l-a pus la mână. Hima cu plete și ochi verzi protestează:

- Ei, hai, Ikumi, altă explicație nu poate să fie? Asta e... Cum să zic? Prea științifico-fantastică.

Puștoaica bleu se încruntă la sora ei.

- Găsește tu una mai bună!

Keiko își dă ochii peste cap.

- Tu ești cea inteligentă, așa că nu mă pune pe mine să găsesc explicații!

Tare mi-e teamă că iar încep...

- Dacă recunoști că n-ai mare lucru-n cap, de ce faci pe deșteapta?

- Nu fac pe deșteapta, doar îmi permit, și te rog să mă ierți pentru asta, să observ că explicația ta pare cam exagerată. Și dacă vreuna dintre noi se crede deșteapta familiei, te asigur că nu eu sunt aia!

Ikumi îi rânjește.

- Nu „mă cred"; chiar tu ai afirmat adineauri că eu sunt cea inteligentă.

- Ei, nu începeți iar să vă certați... - încerc să aplanez conflictul.

- Cine se ceartă? se miră Keiko. Încercam doar să aflu dacă e singura explicație pe care o poate găsi soră-mea...

Soră-sa face rost de un aer nevinovat.

- Iar eu i-am răspuns că da.

- Așa că subiectul e închis.

Să sperăm...

- Pot să te întreb ceva? mi se adresează Ikumi.

- Bineînțeles.

- Cu ce te ocupai acolo de unde vii?

- Chiar, și eu voiam să te întreb! spune Keiko.

- Lucram la o firmă de publicitate... Dar tocmai îmi pierdusem slujba.

- De ce? e curioasă fata verde.

- Ce anume făceai acolo? se interesează aproape în același timp fătuca azurie.

- Sunt... eram grafician. Iar slujba mi-am pierdut-o pentru că am fost suficient de idiot pentru a încerca să-l bat pe unul dintre patronii firmei... Și acesta e răspunsul și la întrebarea de mai devreme legată de băuturile alcoolice.

- Dar de ce ai făcut-o? vrea să știe Keiko. Adică, doar fiindcă erai băut sau ai avut și un alt motiv?

Zâmbesc trist, privind undeva în trecut.

- Am făcut-o pentru că eram băut, dar am avut un motiv...

Fetele așteaptă un moment să continuu; de această dată, Ikumi e cea care își pierde răbdarea:

- Și nu ne spui și nouă care a fost motivul?

- Păi... prietena mea l-a preferat pe el și... (Îmi dreg glasul, jenat; acum, când vorbesc despre, îmi dau seama cât de tâmpit am putut să fiu.) Mă rog, am crezut că el a sedus-o... Înțelegeți voi...

- O iubeai mult, nu-i așa? întreabă Keiko.

- Da. Cel puțin, așa credeam...

- Ai început să-ți dai seama că nu merita...

- Da, Keiko. Chiar nu merita. Am fost un prost.

Zâmbindu-mi tandru, - sau poate sunt iarăși un prost și atribui zâmbetului ei nuanțe ce există doar în închipuirea mea, - se lipește mai strâns de mine; în curând ar putea fi necesară o nouă retragere strategică în baie...

- Dar acum ești pregătit să cauți o altă femeie... - zice.

Nu îmi dau seama dacă e o întrebare sau o constatare; tot ce știu e că îmi doresc ca avansurile ei fizice să aibă și o motivație sentimentală - chiar dacă sunt aproape convins că îmi fac iluzii. Însă tocmai acest „aproape" permite zborul nestingherit al speranței...

„Chiar ești prost!", mă gratulez în gând. „Pierdut într-o lume străină, fără nicio idee despre ce va trebui să faci pentru a supraviețui în ea, tot ce ai găsit mai bun de făcut e să te îndrăgostești de o prostituată creată în eprubetă!"

- Da, și eu cred că e pregătit!... - surâde cam ironic pentru gustul meu puștoaica bleu.

Keiko nu o bagă în seamă; în schimb, își strecoară din nou mâna pe sub cureaua mea; tresarind, exclam:

- Hei, ce faci!?

Zâmbetul ei capătă o tentă perfid-șmecherească - și de data aceasta nu mai am dubii în interpretarea lui.

- Nimic; voiam să văd dacă mă mai dorești...

Ikumi îi rânjește:

- Lăsând la o parte faptul că ți-ai ales cum nu se poate mai prost momentul, mă tem că s-ar putea să tragi o concluzie greșită...

Mă foiesc jenat, conștient că mă înroșesc din nou. Keiko își retrage mâna și se încruntă la puștoaică.

- De unde până unde, concluzie greșită?!

- Fetelor... - încerc să previn o nouă ceartă, dar sunt ignorat.

- Poate că Denn e excitat numai fiindcă te freci de el - explică Ikumi cu un ton calm.

- Baka! Omul ăsta tocmai ți-a povestit prin ce experiență îngrozitoare a trecut, ca să nu mai spun de necazurile pe care le-a avut înainte, iar tu nu faci altceva decât să debitezi prostii! Puteai să arăți măcar un pic de compasiune și să-ți ții gura!

Ar putea avea dreptate dacă, de fapt, nu ea ar fi început... Fătuca bleu nu o iartă:

- Apropo de compasiune: nu cumva tu ești cea care l-a pipăit?

- Dacă n-ai fi atât de încrezută, ai putea să-ți dai seama că n-am vrut decât să-l fac să se relaxeze; n-ai observat ce trist a devenit pe măsură ce povestea?!

Ikumi dă din umeri, adoptând iar mina „Multă minte-i mai trebuie!"

- Și ai găsit metoda cea mai bună! Nu vezi cât de jenat e de pipăielile tale?

Intervin cu un ton agasat - chiar dacă, de fapt, nu sunt:

- Fetelor, aș vrea să vă atrag atenția asupra unui mic detaliu pe care l-ați scăpat din vedere!

Puștoaica azurie clipește nedumerită, fata verde întreabă:

- Despre ce-i vorba, Denn?

- Sunt și eu aici...

Se înroșesc amândouă cu o sincronizare a nuanțelor ce ar putea sugera un antrenament prealabil.

- Scuză-ne, Denn... - murmură Ikumi.

- Îmi pare rău... - spune Keiko. Ți-am zis, așa facem noi, ne contrazicem pentru fiecare lucru...

- De fapt, nu ne supărăm niciodată una pe cealaltă; numai că ne-am obișnuit atât de mult să ne certăm încât uneori devenim nepoliticoase...

- Dar să știi că ni se întâmplă numai de față cu persoanele care ne sunt simpatice...

- Ceea ce vrea să spună Keiko e că amândouă te plăcem...

- Și când se întâmplă așa ceva...

- Adică să simțim amândouă același lucru...

- Înseamnă că e vorba de cineva cu adevărat deosebit...

E rândul meu la înroșit - mă întreb ce au găsit deosebit la mine, fiindcă, lăsând la o parte orice falsă modestie, sunt un tip cât se poate de comun. Deci protestez:

- Cred că vă înșelați: nu am absolut nimic deosebit...

Zâmbesc amândouă; Ikumi e cea care îmi răspunde:

- Ori ești un mare prefăcut, ori prea modest, ori nu te cunoști deloc.

- Nu uita că te-am citit amândouă - adaugă Keiko. Nu te poți ascunde de noi.

Ridic mâinile, cu palmele în față.

- Bine, bine! Recunosc: sunt cel mai extraordinar tip din lume și umblu deghizat în Domnul Neinteresant. M-ați demascat!

Zâmbetele devin râsete; mă alătur hohotelor. Da, chiar mă simt bine alături de ele... Însă oricât de bine m-aș simți, ar cam fi cazul să plec - afară s-a întunecat deja. Mă desprind de frumoasa himă dezbrăcată și mă ridic.

- Iar voi sunteți cu adevărat simpatice, dar e cazul să vă mulțumesc pentru tot și să plec înspre hotel...

Ikumi mă privește cu ochi și mai mari, în timp ce Keiko exclamă, sărind în picioare:

- Cum adică, să pleci!? Parcă ți-am zis că ești invitat să stai la noi până îți revii!

- Așa e, dar...

- De ce nu vrei să stai? mă întrerupe fetișcana, fixându-mă cu o intensitate aproape fizică. A început deja să te deranjeze că suntem hime?

E rândul meu să fac ochii mari, chiar dacă nu am nicio șansă să rivalizez cu ele.

- Să mă deranjeze?! De ce naiba să mă deranjeze?! Nu, nici vorbă! Pur și simplu, așa cum i-am spus și lui Keiko atunci când m-a invitat, pentru că nu mi se pare corect din partea mea să mă instalez la voi.

- Dar ți-am zis că nu-i nicio problemă! protestează fata verde, prinzându-mi privirea cu imenșii ei ochi.

- Oricum, măcar atâta lucru putem face pentru tine după ce ai sărit în ajutorul lui Keiko!...

- Și să nu crezi că invitația noastră e doar o recompensă pentru că m-ai ajutat; e vorba de...

Se oprește brusc, mușcându-și buzele; pomeții i se înroșesc în timp ce își ia ochii de la mine. E chiar jenată și mă întreb ce a vrut să spună - nu cumva... Inima îmi pleacă la galop. Să fiu complet idiot și naiv incurabil, sau simte totuși ceva pentru mine...?

„Nu-ți mai face iluzii, imbecilule!", mă bombăn în gând.

Ikumi îmi capturează privirea abandonată de sora ei.

- Ceea ce voia Keiko să-ți mărturisească e...

- Taci! mârâie aceasta, așezându-se.

- Nu, e mai bine să știe...

Keiko acceptă dând din umeri; puștoaica reia:

- E vorba de dorința secretă a celor mai multe dintre hime; și a noastră, printre ele: de a avea un prieten natural...

- Speram să fii prietenul nostru, asta-i tot... - adaugă fata verde fără să ridice privirea.

Clipesc, mai degrabă nedumerit.

- Dar chiar sunt prietenul vostru! Cel puțin, așa cred... (Încrunt o sprânceană.) În fine, ce înțelegeți de fapt prin prieten? ...Adică ce anume?

Keiko ridică privirea și o caută din nou pe a mea.

- Tot ce înțelegi și tu...

„Tot"?! Nu sunt convins că înțelegem chiar același lucru...

Ikumi adaugă:

- Așa că te rugăm să rămâi la noi... Dacă vrei.

Mă uit de la una la cealaltă; așteaptă, cu speranța licărind în enormii lor ochi, să fiu de acord. Și al naibii să fiu dacă în acest moment nu îmi doresc și eu același lucru... Oftez și le zâmbesc.

- În regulă, rămân...

Cu un chiot entuziast, Keiko se aruncă în brațele mele; doar peretele mă împiedică să cad după ce mă împleticesc mai mulți pași înapoi sub impulsul primit. Hima cu plete verzi îmi găsește buzele și își trimite limba în expediție; cea azurie chicotește.

20

Revenit pe canapea, cu Keiko din nou lipită de mine, - în urma celor spuse de hime despre prietenul „natural", nu pot scăpa de senzația cretină că se comportă de parcă aș fi un fel de jucărie demult dorită, - ne întindem la vorbă. Fetele vor să știe cum e „lumea mea", așa că, urmărind firul amintirilor, încâlcit de întrebările pe care mi le pun ba una, ba cealaltă, le povestesc tot ce îmi vine în minte. Par fascinate de ceea ce aud, dar în acest timp eu nu aflu nimic despre lumea în care am ajuns; totuși, dacă mă așteaptă o viață întreagă aici, pot avea puțină răbdare...

Profitând de sfârșitul unei istorisiri, hima cea verde zice:

- Mă tem că trebuie să ne oprim aici... Aș asculta până dimineață și în continuare toată ziua, dar mâine nu sunt liberă, așa că...

- Da' eu sunt, așa că poți continua! exclamă puștoaica bleu.

- S-o crezi tu că te las să asculți fără mine! Iar Denn o fi și el obosit, că doar nu-i mașină de vorbit...

Ikumi rânjește.

- Nu te agita, am glumit!

- Data viitoare să anunți dinainte, ca să știm și noi... - bombăne sora ei înainte de a-mi zâmbi. Cu cine vrei să-ți petreci noaptea, Denn?

Mă holbez la ea; la început nu sunt convins că am auzit bine, apoi mă întreb dacă nu cumva e vorba de o glumă și sunt prea obosit ca să o înțeleg. În tot cazul, nu reușesc decât să îngaim un neinspirat „Ce vrei să spui?".

- Cum, ce vreau să spun? se miră. Dacă vrei să te culci cu mine sau cu Ikumi.

De această dată, chiar cred că încep să rivalizez cu ele la mărimea ochilor. Cu ea sau cu Ikumi!? Ce naiba vrea să fie asta?! Nu se poate, să fie atât de tolerantă societatea de aici...?!

Ikumi, deloc jenată de propunerea surorii ei mai mari, zice cu un ton cât se poate de natural:

- Dacă nu cumva preferi cu amândouă.

Realizez că am rămas, efectiv, cu gura căscată; abia acum îngaim:

- ...Cu Ikumi...!? Bine, dar... în fine, nu-i decât o fetiță...

Fetița o fixează pe fată, fata îi întoarce privirea, după care își întorc amândouă ochii enormi către mine și izbucnesc în râs. Nu înțeleg nimic, și cred că figura pe care o am nu face decât să le sporească amuzamentul... Într-un târziu, cu lacrimi în ochi, reușesc să se oprească; Keiko vorbește prima:

Report Story

byMattMoran© 0 comments/ 805 views/ 0 favorites

Share the love

Report a Bug

Inainte
2 Pages:12

Forgot your password?

Please wait

Change picture

Your current user avatar, all sizes:

Default size User Picture  Medium size User Picture  Small size User Picture  Tiny size User Picture

You have a new user avatar waiting for moderation.

Select new user avatar:

   Cancel