tagRomane si NuveleOglindiri în Enormii Lor Ochi 04

Oglindiri în Enormii Lor Ochi 04

byMattMoran©

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

16

- Ce faci cu planul? se interesează tânăra cu plete verzi.

Revenindu-mi din zăpăceală, mă ridic precipitat - nu lipsește mult să răstorn scaunul.

- Hola, Keiko! Scuză-mă, m-ai luat prin surprindere, nu mă așteptam să te întorci atât de curând...

Chicotește.

- Am terminat mai repede... Și speram să te găsesc aici. Vino, ne așteaptă taxiul!

Clipesc nedumerit și întreb prostește:

- Taxiul?... Unde mergem?

- Îți zic pe drum. Hai, vino!

Împăturesc harta, i-o înapoiez barmanului, plătesc sucul și, sub privirea lui reprobatoare, mă las antrenat afară de o „himă" cât de poate de veselă. A pus la cale ceva, dar nu îndrăznesc să presupun nimic.

...Sau să sper?

Urcăm în mașina care ne așteaptă. Compartimentul șoferului este separat printr-un panou metalic, nu printr-un geam; fata își aplică arătătorul pe o plăcuță fixată pe acesta și spune o adresă. Automobilul demarează lin.

- Bun, a durat suficient suspansul! Îmi zici unde mergem?

- Sigur! îmi zâmbește. Am vorbit cu Ikumi despre tine și am hotărât să te invităm la noi. Ikumi e sora mea... (Face o mică pauză pentru a sublinia ceva care îmi scapă.) ...mai mică.

- Mulțumesc, dar sigur nu deranjez? e singura replică pe care o găsesc.

- Ei, deranjezi! Doar mi-ai sărit în ajutor, măcar atâta putem face pentru tine: să te găzduim până îți mai revii.

Mă încrunt ușor, nefiind sigur că am înțeles bine.

- Stai o clipă! Cum adică „să mă găzduiți"?

Clipește.

- Nu există cuvântul acolo de unde vii tu? Adică să locuiești la noi.

Ridic o mână și o clatin a stai-așa-că-nu-e-bine.

- Dar, Keiko, nu pot accepta... Mulțumesc din suflet, e mai mult decât amabil din partea voastră, însă chiar nu pot accepta...

Clipește din nou, de această dată ridicând sprâncenele a mirare.

- De ce nu?

- Pentru că nu ar fi corect din partea mea să mă instalez la voi, mai ales când nu știu cât voi mai rămâne aici... În plus, nici măcar nu mă cunoașteți.

Zâmbetul îi revine.

- Mai întâi, să știi că și eu și Ikumi considerăm că e foarte corect să... Cum ai spus? Să te instalezi la noi, așa că nu vreau să mai aud nimic legat de asta; apoi, chiar dacă abia ne-am întâlnit, cred că te cunosc deja suficient pentru a avea încredere în tine; oricum, Ikumi va decide dacă m-am înșelat în privința ta. Dar nu cred că am făcut-o.

- Și dacă, totuși, te-ai înșelat?

Zâmbetul capătă o nuanță jucăușă.

- Ei, atunci te dăm afară!

Corect. Mă simt complet aiurea să accept așa ceva, mi se pare prea mult din partea lor, însă pentru moment nu mai găsesc argumente. Iar ceva îmi spune că fata cu plete verzi de lângă mine e o „himă" destul de încăpățânată - poate discutând și cu sora ei reușesc să declin invitația...

Privesc goana clădirilor și întreb, mai mult pentru a împiedica tăcerea să se instaleze:

- Mai e mult până ajungem?

- Nu prea mult; dar avem timp pentru asta.

Mă întorc spre ea.

- Asta...?

Drept răspuns, îmi pune o mână pe ceafă și, aplecându-mi capul, mă sărută pe gură. Surprins, în primul moment nu reacționez; cealaltă mână mi-o pune pe piept; îi simt unul dintre sânii mari lipit de brațul meu, și o coapsă, de a mea. Iar parfumul ei discret profită de ocazie și dă buzna... Nu mă pricep deloc la „hime", dar am sentimentul că aceasta de lângă mine ar fi dispusă să facem dragoste. Nu sunt convins că este o idee bună, însă cel puțin o parte din mine e perfect de acord - am o erecție aproape dureroasă...

În orice caz, pentru moment Keiko nu are de gând să meargă mai departe - oare numai fiindcă taxiul a oprit pe o stradă liniștită? Îmi zâmbește privindu-mă cu luminițe vesele jucându-i în imenșii ochi și mă informează că am ajuns. Bănuiam, dar mă abțin să o zic. Mai ales după sărutul de punctaj maxim pe care mi l-a oferit. Așa că mă mulțumesc să îi întorc zâmbetul.

Urcăm pe scări două etaje din cele cinci ale unui imobil destul de vechi, - ascensorul avea atârnat pe ușă un carton de pe care un scris nu tocmai caligrafic ne-a informat că este defect, - apoi parcurgem un hol atât de slab iluminat, încât economia poate fi deja numită zgârcenie; ajungem în fața penultimei uși din dreapta și Keiko scoate o cheie cilindrică. Îi ating ușor brațul, oprind-o înainte de a descuia; mă privește întrebător.

- Spune-mi, te rog, sora ta e tot o himă?

Clipește de mai multe ori, cu o figură perplexă.

- Dar... Bineînțeles!

Oftez.

- Keiko, poate-i mai bine să-mi explici acum ce sunt „himele"...

Își regăsește zâmbetul.

- Pentru o clipă uitasem că tu nu știi ce suntem, de-asta mă uitam așa la tine când m-ai întrebat! Dar cel mai bine e să-ți explice Ikumi, ea e cea isteață dintre noi.

Descuie și intrăm. În micul antreu se află un dulăpior pentru încălțăminte, un cuier și o oglindă până la podea, ultimele două fiind fixate pe același perete; în dreapta, o ușă întredeschisă dezvăluie bucătăria, iar în față mai e una; Keiko o deschide și, lăsându-ne în buna tradiție niponă pantofii în fața pragului, pășim în camera de zi; nu este prea mare și e mobilată aerisit într-o combinație apuseano-japoneză nelipsită de un oarece farmec.

Însă toate acestea le observ doar fugitiv, atenția fiindu-mi captată de Ikumi, care, stând pe una dintre cele două canapele tolănită comod pe burtă, sprijinită în coate și cu gambele ridicate la verticală, scrie ceva într-un carnețel; tresărind ușor, ridică privirea spre noi. Sora mai mică nu pare să aibă mai mult de doisprezece ani, e la fel de drăguță ca Keiko, dar are ochii - parcă și mai mari decât ai surorii ei - azurii precum părul tuns cu breton, lung până la umeri în lateral și mai scurt în spate; poartă o rochie de casă scurtă, albă cu un motiv floral roșu aprins, sugerând vag un kimono.

- Hola; ați ajuns mai devreme... - spune puștoaica și, închizând carnețelul, se răsucește pentru a se ridica de pe canapea.

Vine în fața mea - are mai puțin de un metru jumătate înălțime, statură ce ar corespunde vârstei pe care i-am estimat-o - și face o mică plecăciune niponă, varianta ponderată.

- Bine ai venit, Denn, mă bucur să te cunosc; ia loc, te rog!

Iau loc pe canapeaua din centrul încăperii, zicând:

- Mulțumesc, Ikumi; și eu mă bucur de cunoștință.

Keiko rămâne în picioare lângă mine, sprijinindu-se cu un șold de spătar, și îmi zâmbește vesel-complice.

- E drăguță soră-mea mai mică, nu-i așa?

- Păi... da... - murmur, întrebându-mă de ce am impresia că întrebarea fetei cu păr verde pare să insinueze ceva.

Puștoaica azurie se așază pe măsuța din lemn și sticlă dintre cele două canapele. Pentru o clipă, tăcerea e stăpână; Ikumi, fixându-mă cu o mutriță serioasă ce nu se potrivește deloc cu vârsta ei, o izgonește:

- Keiko mi-a spus că ești un tip de treabă și nu prea se înșală când apreciază oamenii; sper să nu te superi dacă te verific și eu...

„Să mă verifice"?! Cum ar putea să o facă? Nu îmi vine nimic în minte, așadar mă uit întrebător la ea. Se apleacă spre mine și, punându-mi palmele micuțe, răcoroase, pe obraji, apropie fața de a mea.

- Privește-mă în ochi! îmi cere aproape șoptit, însă autoritar.

Îi fixez ochii și tresar - intensitatea privirii ei este aproape de nesuportat; încerc să mă trag înapoi, dar îmi ține capul nemișcat; Keiko îmi pune o mână pe umăr și murmură:

- Nu te îngrijora, Denn! Las-o să te citească.

Încerc să mă relaxez, chiar dacă nu sunt tocmai împăcat cu ceea ce se întâmplă - oare ce vrea să facă, să mă hipnotizeze? Ochii lui Ikumi par să devină din ce în ce mai mari; curând, ajung suficient de mari pentru a-mi ocupa în totalite raza vizuală; mă simt tras în ei ca de un vârtej dintr-un torent și nu mă pot împotrivi - întrega lume devine azurie precum irisurile ei, apoi un val molatec, călduț, îmi mătură mintea. E o senzație atât de stranie încât ar trebui să intru în panică; în schimb, mă simt împăcat și în siguranță, ca și cum aș fi înconjurat, protejat de cei mai sinceri prieteni...

Și totul dispare atât de brusc încât mă întreb dacă am avut cu adevărat toate acele senzații. Ikumi stă în fața mea, așezată pe măsuță cu palmele sprijinite pe blat, lângă coapse, și mă fixează cu o privire pe care nu izbutesc să o înțeleg, iar Keiko, ținând în continuare mâna pe umărul meu, face auzit un „Ei?" plin de curiozitate; puștoaica mai rămâne o clipă cu ochii la mine, pe urmă clipește și îi întoarce spre sora ei.

- Da, ai avut dreptate, e un tip de treabă. Putem avea încredere în el.

- Hei, o clipă! exclam. Poate-mi spuneți și mie ce se întâmplă aici!

- Îți explicăm imediat, ai puțină răbdare! îmi zice Keiko înainte de a reveni către Ikumi: Atunci de ce te uitai atât de ciudat la el?

A, deci nu mi s-a părut! E reconfortant să afli că nu ești paranoic...

Ikumi se ridică de pe măsuță, o ocolește, se așază pe cealaltă canapea și ne privește pe rând, dând impresia că nu știe cum să înceapă. Sora ei își pierde răbdarea:

- De-a ce te joci?! Hai, vorbește odată!

Puștoaica își trece o mână prin părul bleu, mai plimbă o dată ochii de la Keiko la mine și înapoi; în cele din urmă, începe să vorbească:

- Nu știu cum să spun ce am simțit... Denn e într-adevăr în regulă, dar mai e ceva... Ceva cum n-am mai întâlnit niciodată... Ceva... diferit...

Nu pricep nimic; Keiko o întreabă:

- Ce vrei să zici? Nu pricep nimic!

E în regulă, nu sunt singurul...

- Dacă te încălzește cu ceva, nici eu nu înțeleg... - mormăie Ikumi.

Îmi dreg glasul.

- Bun, acum că ne-am lămurit că suntem nelămuriți, poate mă lămuriți și pe mine ce se întâmplă aici!

Fetele schimbă o privire și izbucnesc în râs; tensiunea ce plutea în cameră își ia tălpășița, jignită. Puștoaica azurie îi spune fetei verzi:

- Nu mi-ai zis că e și mucalit!

- Ți-am lăsat plăcerea să descoperi singură.

Mă încrunt.

- Alo, mai sunt și eu pe-aici!

Keiko se duce să se așeze lângă sora ei mai mică - mi s-a părut oare, sau nu poartă lenjerie? - înainte de a începe să îmi explice:

- Ikumi și cu mine putem citi într-o oarecare măsură oamenii. Ne ajută să ne dăm seama în cine ne putem încrede și de cine să ne ferim... Ikumi poate să ajungă mai... cum să zic? ...mai adânc decât mine în mințile celorlalți, dar pentru asta trebuie să-i atingă. Așa cum a făcut cu tine adineauri.

Încrunt o sprânceană, o ridic pe cealaltă și mă adresez puștoaicei bleu:

- „Adânc"?! Cât de „adânc" ai ajuns?!

Aceasta rânjește.

- Nu vrei să știi!

- Ba da, chiar vreau!

- Tu ai vrut-o! Ia să vedem, ce să-ți spun...? De pildă... Keiko e prima fată cu care îți dorești să faci sex de când te-a părăsit iubita...

Mă holbez la ea, nevenindu-mi să îmi cred urechilor; surâzând amuzată de jena pe care dezvăluirea mi-a instalat-o pe figură, Ikumi adaugă:

- ...Iar eu te cam intrig.

Iarăși a nimerit drept la țintă - și nu e vorba doar de insinuarea pe care am simțit-o mai devreme în vocea fetei cu plete verzi; aceasta, deloc surprinsă de afirmațiile surorii ei, chicotește în timp ce trăsăturile micuței devin serioase.

- Am înțeles că ai sărit în ajutorul lui Keiko când a fost atacată de niște golani... Îți mulțumesc din toată inima, ea e tot ce am pe lumea asta...

- Păi... da... Însă dacă nu mă ajuta și ea, până să apară poliția o încurcam rău de tot... Nu sunt bun de nimic când e vorba de bătăi... Așa că și eu îi sunt îndatorat.

Keiko îmi zâmbește, iar Ikumi se încruntă la ea.

- Dacă tot a venit vorba, cum de nu ai simțit la timp că o să fii atacată?

E rândul celeilalte la încruntat.

- Nu știu... E prima dată când mi se întâmplă să nu simt nimic până în ultima clipă, când era deja prea târziu...

Am rămas doar eu, așadar mă încrunt la rându-mi.

- O clipă... Să înțeleg că abilitatea voastră de a... „citi" oamenii funcționează și ca avertizare în caz de pericol?

- Da - răspunde Keiko. Fără asta ne-ar fi destul de greu; cred că ai constatat deja că mulți disprețuiesc himele...

Da, cred că da. În orice caz, acum e momentul! Mă întorc spre Ikumi:

- Presupun că ți-a zis Keiko despre mine: că nu sunt de aici...

Înclină din cap.

- Da, mi-a spus câte ceva; aș vrea să-mi povestești și mie ce ți s-a întâmplat.

- Sigur, dar mai înainte am o rugăminte.

- Ce anume?

- Încă de ieri tot aud vorbindu-se despre „hime" și habar n-am ce sunteți de fapt... Am presupus tot felul de tâmpenii, dar nu cred că am reușit să mă apropii de adevăr. Iar Keiko, atunci când am întrebat-o, mi-a zis că o să-mi explici tu; vrei să o faci, înainte de a-ți povesti ce mi s-a întâmplat? Mă rog, ce cred că mi s-a întâmplat...

Ikumi clipește, interesată.

- M-ai făcut curioasă: ce fel de „tâmpenii" ai presupus despre hime?

Dau din mână.

- Nimic interesant...

- Lasă-mă pe mine să decid dacă sunt interesante sau nu...

- Da, și eu aș vrea să le aud! intervine și fata verde.

Sincer să fiu, nu am niciun chef să le spun - mi-a ajuns cât m-am simțit ca un caraghios mai devreme. Cu toate acestea, nu aș vrea să mă creadă vreun nesimțit... Recurg la un compromis:

- Bine, vă zic, dar nu acum; după ce-mi explicați ce sunt „himele". Chiar mă chinuie curiozitatea...

- De acord, așa facem - spune Ikumi.

Keiko, scoțându-și brățara ceas-telefon, îi zice surorii ei:

- Până-i explici, eu mă duc să fac un duș. (Se întoarce către mine.) Iar tu să nu îndrăznești să povestești ceva până mă întorc! (Vrea să pună brățara pe măsuță, însă o scapă din mână.) Fir-ar!

Și se apleacă să o recupereze, depărtându-și puțin picioarele. Nu mi s-a părut. Nu poartă lenjerie. Se îndreaptă aruncându-și pletele verzi pe spate și observă unde îmi sunt ațintiți ochii; jenat, mă uit în altă parte. Ikumi chicotește, iar ea îmi oferă un surâs gen nu-îți-face-probleme, după care se ridică și, îndreptându-se către o ușă obișnuită, aflată lângă una glisantă, cât se poate de japoneză, ne recomandă:

- Să fiți cuminți cât vă las singuri!

Ikumi își amintește că e doar o puștoaică și îi arată o limbuță roz și ascuțită. Continuându-și drumul, Keiko îi spune cu un ton neutru:

- Și bagă chestia aia înapoi în gură, dacă nu vrei să te fac de rușine: a mea e mai lungă.

17

Rămas singur cu Ikumi, stăm un lung moment în tăcere, uitându-ne unul la celălalt; sunt fascinat de enormii ei ochi azurii - au o nuanță pe care nu am mai întâlnit-o până acum... Nu știu dacă ea a găsit ceva interesant la mine, în tot cazul reîncepe să zâmbească și zice:

- Sunt o gazdă mizerabilă: nu te-am întrebat dacă vrei să te servesc cu ceva.

Mă desprind cu greu din azuriul ochilor ei pentru a-i răspunde:

- Nu, mulțumesc, Ikumi; nu vreau nimic deocamdată. Doar să-mi explici ce sunt „himele".

- Ești un tip curios din fire, nu?

- De ce mă întrebi, nu m-ai „citit" adineauri?

Ridică din umeri.

- Asta nu înseamnă că am aflat totul despre tine...

Nu am de unde să știu dacă minte sau nu; prefer să o cred pe cuvânt.

- Da, sunt destul de curios. Și chiar dacă nu aș fi fost, tot aș fi vrut să știu ce sunteți.

- Iar eu sunt în continuare curioasă ce ți-ai imaginat că am fi...

- Am promis că vă voi spune după ce-mi explici!

- Nu-i nevoie să ridici tonul - mă pune la punct cu o voce egală.

- Îmi pare rău, nu a fost cu intenție... - zic, stingherit. Sunt nerăbdător să aflu, asta-i tot.

Zâmbește din nou.

- Nu m-am supărat, stai liniștit! Și îți explic de îndată ce încetezi să te chinui să fii atât de formal - adaugă, păstrându-și zâmbetul.

- Parcă ne-a cerut Keiko să fim cuminți - e singura replică ce îmi vine în minte.

- Ce are recomandarea soră-mii cu ce am spus eu...? rânjește micuța.

Ah, cât de idiot pot să fiu! Răspuns mai stupid de atât cu greu puteam găsi... Pe de altă parte, nu îmi este clar cât din comportamentul ei este joacă și cât batjocură - fiindcă, într-adevăr, mă intrigă: nici comportamentul, nici limbajul ei nu sunt ale unei adolescente.

- Ce se întâmplă, te deranjează ceva la mine? se interesează.

Și nici perspicacitatea...

- Nu, nici vorbă de așa ceva!... - mint cu nerușinare.

- Atunci care-i problema?

Dialogul devine din ce în ce mai jenant.

- Nu-i niciun fel de problemă, dar...

- Dar...?

La naiba! Nu are de gând să înceteze cu insistența?

- Ia te uită, chiar ați fost cuminți! mă face să tresalt vocea lui Keiko.

Salvat! Dar, când mă răsucesc înspre ea, trebuie să depun un serios efort pentru a-mi împiedica bărbia să își dea întâlnire cu pieptul - Keiko ne privește zâmbitoare, strângându-și părul umed într-o „coadă de cal". Și e goală. Și arată așa cum numai o fată dintr-o bandă desenată ar putea să arate - corpul ei este pur și simplu perfect.

- Se pare că exhibiționista de soră-mea și-a terminat bălăceala în timp record - rânjește puștoaica.

- Ce-ar fi să-ți păstrezi comentariile? o pune la punct sora ei înainte de a se întoarce spre mine. Îți plac?

- Câtuși de puțin - reușesc să îngaim o „glumă".

Fetele izbucnesc în râs; Keiko se așază lângă Ikumi, iar aceasta îi spune, fixându-mă amuzată:

- Cred că e cazul să o faceți; după cum arată, bietul Denn mai are un pic și explodează...

„Bietul Denn", a cărui erecție pare să fi decis să candideze la campionatul mondial de profil, nu găsește nicio replică la îndemână; fata verde mă prinde în lumina verde a ochilor ei și se interesează:

- Vrei?

- Da... - încep să zic, iar Keiko dă să se ridice; o opresc cu un gest al mâinii. Da, sigur că aș vrea, însă nu cred că e cazul...

Fetele abandonează zâmbetele în favoarea unor încruntări nedumerite.

- Ce vrei să spui cu asta? întreabă Ikumi.

Îmi caut cuvintele:

- ...Că, într-adevăr, te-am dorit de cum te-am văzut, Keiko, dar... Cum să zic? Cred că... dacă am face dragoste acum m-aș simți vinovat... (Încruntări perplexe.) ...Adică mi s-ar părea că ai vrut să mă recompensezi pentru că ți-am sărit în ajutor și... Și n-aș vrea să fie așa...

Keiko a renunțat la încruntare și mă fixează cu o intensitate pe care doar dimensiunea ochilor ei o poate da; Ikumi și-a regăsit surâsul și murmură încet, dar perfect distinct:

- Cineva s-a îndrăgostit de soră-mea!...

Tot ce găsesc drept negare e o neconvingătoare fluturare a unei mâini; Keiko mă fixează în continuare, iar Ikumi pare să se amuze. Adaug:

- Keiko, nu te supăra pe mine, arăți superb și îmi place la nebunie să te privesc... dar aș vrea să te rog să îmbraci ceva...

Clipește înainte de a-mi zâmbi cald; se ridică, face câțiva pași, ezită, se întoarce, vine lângă mine, se apleacă, îmi ia obrajii în palme și îmi oferă varianta scurtă, dar mai intensă, a sărutului din taxi. Apoi dispare dincolo de ușa culisantă. Ikumi zâmbește - sau poate rânjește, nu sunt sigur - și comentează:

- S-ar părea că soră-mea a adus acasă un tip un pic altfel.

- Eh, și tu acum... - bombăn, provocându-i un nou chicot.

Keiko se întoarce purtând un tricou portocaliu și chiloței albi din dantelă. Nu mi se pare cea mai bună opțiune, - cel puțin, din punctul meu de vedere, - însă tot e mai bine decât nimic. Se așază de data aceasta lângă mine și, trecându-și un braț pe sub al meu, își strecoară degetele fine în mâna mea; i le strâng ușor. Puștoaica pare să pregătească un nou comentariu, dar îi arunc o privire cu un „Abține-te!" atașat și renunță.

- Te-a lămurit ce suntem noi, himele, nu? mă întreabă Keiko.

- Păi... nu.

O simt încordându-se puțin.

- Cum, nu?! Dar ce-ați vorbit cât am făcut duș?

Report Story

byMattMoran© 0 comments/ 901 views/ 0 favorites

Share the love

Report a Bug

Inainte
2 Pages:12

Forgot your password?

Please wait

Change picture

Your current user avatar, all sizes:

Default size User Picture  Medium size User Picture  Small size User Picture  Tiny size User Picture

You have a new user avatar waiting for moderation.

Select new user avatar:

   Cancel