Oglindiri în Enormii Lor Ochi 26

- M-YF18GG025 - repetă docil - și Ikumi... (Se uită la mine, așteptând să îi dictez codul; i-l zic.) ...M-TF12BB025. Da, aștept; cât durează? Aha... Păi, atunci mă suni când ai rezultatul.

Se uită la mine cu o expresie pe care nu aș putea să o descriu în mai puțin de o sută de cuvinte și îmi explică:

- Mă tem că va dura câteva minute... Sigur nu doriți să serviți ceva între timp?

- Nu, mulțumesc. Aștept.

- Cum doriți... - răspunde încet, aparent intimidat, și are inspirația de a se abține de la alte întrebări sau comentarii.

Un lung minut se târâie penibil între noi; tocmai când începusem să mă plictisesc de el, îmi amintesc că voiam să îl întreb ceva:

- Spune-mi, te rog... (Tresare, aparent surprins că îi vorbesc.) Cunoști cumva un notar care lucrează astăzi?

- Un notar...?

- Da; vreau să-mi redacteze niște acte.

- Păi, nu aveți nevoie, vă eliberăm noi toate actele necesare.

Îi mai ofer una dintre căutăturile mele urâte.

- E vorba de alte acte.

Pare vizitat de impulsul de a se ascunde sub birou - sau așa îmi place să îmi imaginez.

- Ah, vă rog să mă scuzați, am crezut că... Nu, nu cunosc niciunul, dar dacă doriți, puteți să utilizați consola mea pentru a căuta unul...

Ar fi o idee bună dacă aș fi sigur că mă descurc; prefer să nu mă fac de râs, mai ales în fața unui individ care nu îmi este deloc simpatic, așa că recurg la generatorul de minciuni:

- Ești foarte amabil, însă mă dor ochii fiindcă am lucrat azi-noapte la un proiect.

- Păi, dacă doriți, pot căuta eu pentru dumneavoastră...

Eu ce voiam!

- N-aș vrea să abuzez... - zic, ipocrit.

- Nicio problemă! îmi aruncă un zâmbet nițel forțat și începe să își plimbe degetele pe placă.

Două minute mai târziu, îmi înmânează o hârtie scuipată de o imprimantă ascunsă undeva în interiorul biroului, pe care sunt trecute numele și adresele a doi notari independenți și ale unei firme aparent specializate în redactarea non-stop a actelor, - cel puțin, dacă mă iau după denumirea ei, - toate aflate, după spusele „dispecerului", la cel mult cinci străzi depărtare. Nu apuc să mă hotărăsc care dintre nume îmi inspiră mai multă încredere, fiindcă numitul Andrew anunță că a terminat de socotit, adăugând:

- Îți trimit calculația; domnul Ishii a adăugat câteva detalii.

Presupun că domnul Ishii este șeful, iar „detaliile" se referă la marja de negociere...

Îl fixez pe Raoul cu un „Hai odată, dă-mi prețul!" aprins în ochi; îl citește fără dificultate și își drege glasul înainte de a zice:

- După cum v-am avertizat, domnule Morton, chiar scăzând uzura, nu putem să vă cerem un preț prea mic; e, totuși, vorba de două hime premium pentru servicii sexuale și, după cum cred că știți, acestea costă aproape tot atât de mult ca agenții speciali pentru ordine și intervenție...

Se referă, oare, la polițiști? Nu contează. Și chiar dacă habar nu aveam despre categoriile de prețuri ale himelor, - „premium" sau nu, - afișez o mutră de cunoscător și îngân un „Îhâm!" înainte de a-l zori:

- Bine, bine, lasă introducerea și spune-mi odată prețul!

Îmi aruncă o privire cu un „De ce îmi strici efectul" inclus și își mai drege o dată glasul.

- Păi, Keiko este patruzeci și două de mii de dolari, iar Ikumi, făcând parte dintr-o clasă cu aspect particular, cincizeci și una de mii...

Răsuflu ușurat - însă înlăuntrul meu, fiindcă nu vreau să îl las pe „dispecer" să îmi vadă cea mai mică slăbiciune - mi-a fost teamă că nu vor fi suficienți banii câștigați la loterie...

- Mda... - fac, cu o mină blazată. Și ce reducere obțin pentru că le cumpăr pe amândouă?

Reia clipitul de la începutul discuției.

- Reducere, domnule? Acestea sunt prețurile, nu...

- Mai bine verifică detaliile adăugate de domnul Ishii - îi întrerup tirada.

Se pare că am ghicit: Raoul se străduiește să păstreze o figură demnă și zice:

- Dar, desigur, fiind vorba de o achiziție importantă, putem lua în discuție...

Nu găsesc nicăieri răbdarea necesară pentru a participa la jocul ăsta stupid; și nici nu am intenția de a o căuta, așadar îl întrerup iar:

- Treci, te rog, la subiect!

Uitându-se la mine cu reproș, spune:

- Trei virgulă trei la sută. Vi le oferim cu nouăzeci de mii.

- Optzeci și cinci.

- Dar...

- Vorbește cu domnul Ishii dacă e mai puțin decât ți-a permis să accepți.

Oftează și atinge placa; după o clipă, zice:

- Scuzați-mă că vă deranjez, domnule, însă clientul ne-a oferit numai optzeci și cinci de mii de dolari pentru cele două hime și... Da, domnule... O clipă, domnule. (Îndreaptă privirea către mine.) Când puteți plăti, domnule Morton?

- Acum.

- Poate efectua plata pe loc... Da, domnule... Am înțeles, domnule. (Întrerupe legătura și se întoarce spre mine.) Domnul Ishii a acceptat oferta dumneavoastră...

- În regulă. Pregătește actele, vreau să încheiem tranzacția cât mai repede; mai am și altceva de făcut astăzi.

Surpriza pentru cele două fete începe să prindă formă...

123

Au vrut să mă convingă să revin a doua zi pentru a semna actele, însă nu știau cu ce încăpățânat au de-a face: o oră și jumătate mai târziu, unul dintre lifturile-mega-coșciug-de-sticlă mă depune în holul clădirii și, cu mapa conținând actele de proprietate în mână, mă îndrept către ieșire, unde ar trebui să mă aștepte taxiul pe care mi l-a comandat Raoul. O dată în plus s-a dovedit că totul e să ai suficienți bani - desigur, nu a fost cinstit să trișez la loterie, însă am unele îndoieli că aș fi putut să obțin pe căi licite suma necesară...

- Denn...? Hei, Denn! Hoolaa! mă extrage dintre gânduri o voce veselă.

Râzând, Sayuri, cu urechile ridicate și coada întinsă în spatele ei de parcă ar zbura, traversează în fugă holul și mi se aruncă în brațe.

- Ce faci, Denn? Ce mă bucur să te văd! Da' ce-i cu tine aici? Ești singur, nu-i niciuna dintre zăpăcitele alea cu tine? turuie după ce îmi aplică o pupătură afectuoasă.

- Am venit cu o treabă - o „lămuresc". Dar cu tine ce-i? Sper că n-ai necazuri!

Arcuiește sprâcenele a mirare.

- Necazuri...? Nu, nu, am venit la „revizie".

E rândul meu să îmi semnalez nedumerirea prin înălțarea sprâncenelor.

- Revizie...?! Ce revizie?

Chicotește.

- Ei, așa-i zic eu, „revizie tehnică"! Control medical, adică!

- Aha... - e tot ce găsesc drept replică; poate că ar fi trebuit să îmi dau seama despre ce vorbește.

- Oricum, e pierdere de timp, pentru că mă simt perfect! (Mă privește cu subînțeles drept în ochi.) Știi tu de ce...

Da, știu; ceea ce nu știu e ce răspuns aș putea să îi dau. Se uită la brățara ei - seamănă cu a lui Keiko, numai că e argintie - și exclamă:

- Ah, lemnoasă treabă! Iar am întârziat! Scuză-mă, Denn, trebuie să fug! Ne vedem la o cafea, zilele astea?

- Ăăă, da - îngaim.

- Granit! îmi aruncă peste umăr, luând-o la fugă înspre ascensoare. Sayo', Denn!

- Sayo'... - îi răspund deși cred că nu mă mai poate auzi, uitându-mă cum îi dispare coada într-unul dintre ascensoare.

Oricât de bizară ar fi înfățișarea cu care au pricopsit-o, e o fată pe cinste... Un suspin îmi face o vizită neanunțată. Oare n-ar fi trebuit să...? Scutur din cap, încruntat, și îmi reiau drumul.

Nu pot, totuși, să cumpăr toate himele care îmi sunt simpatice. Deși... Fir-ar să fie, dacă aș fi știut că aveam suficienți bani!

124

Notarul - un grăsun pleșuv îmbrăcat într-un fel de corcitură de togă cu halat de casă, de un violet greu digerabil - m-a privit ca pe un evadat de la ospiciu când i-am explicat ce vreau, dar, spre ușurarea mea, a întocmit cu repeziciune actele. Mă temeam că ar putea exista legi care să interzică ceea ce am cerut, însă, din fericire, se pare că nimănui de aici nu i-a dat prin minte că ar putea cineva să aibă o asemenea idee...

Acum, dotat cu o a doua mapă cu acte, urc în taxiul care m-a așteptat și spun adresa de acasă, adăugând un „Cât mai repede, te rog!". Două cvartale mai departe, vocea șoferului pune în mișcare difuzorul fixat în panoul care ne separă:

- Mă scuzați, domnule, îmi permiteți să vă zic ceva?

- Da, sigur - răspund, neatent.

- Mă tem că vă urmărește cineva.

- Nani!? exclam, oprindu-mă în ultimul moment să mă întorc pentru a privi prin lunetă. Ești sigur?

- Destul de sigur, domnule. Un Dodge verde ne urmează la două-trei mașini distanță încă de când am plecat de la Material Dreams; a așteptat cât ați fost în clădirea cu birouri, iar acum e din nou în spate.

- Fir-ar să fie de Păpușar blestemat! mormăi.

- Ce-ați zis, domnule?

- Nimic. Încearcă să scapi de el, s-ar putea să fii și dumneata în pericol dacă încearcă să facă ceva!

Pentru câteva secunde șoferul nu îmi răspunde; probabil se întreabă dacă are parte de un client dereglat la cap sau chiar ar putea fi vreun pericol. În cele din urmă, spune:

- În regulă, domnule, socot că știți cu cine aveți de-a face... Țineți-vă bine, o să-ncerc o manevră.

Pentru moment, taxiul își continuă liniștit cursa; apoi, după ce începe să frâneze în fața unui semafor care tocmai s-a făcut roșu, accelerează brusc și traversează intersecția strecurându-se între un autobuz și un alt taxi care porniseră pe strada perpendiculară. Un cor furios de claxoane salută manevra șoferului; acesta virează la dreapta aproape fără să încetinească, întrând pe o stradă secundară, pe urmă, imediat, la stânga, pătrunzând într-un gang ce ne conduce la o curte interioară ticsită cu vechituri; doi câini de rasă incertă ridică boturile să vadă cine le-a invadat teritoriul, iar un latino-american care meșterea la o motocicletă ponosită ne acordă o privire plictisită în timp ce aruncă printre dinți, cu o măiestrie dovedind un temeinic antrenament, un lung jet de salivă.

Oprind mașina astfel încât să nu poată fi văzută de pe stradă, taximetristul spune:

- Nu a reușit să traverseze și el intersecția, așa că nu are de unde să știe că am intrat aici. Zic că dacă stăm cinci minute înainte să ne continuăm drumul e bine, ce credeți?

Cred că e bine, și i-o spun. Așadar, așteptăm liniștiți să se scurgă cele cinci minute; câinii au ajuns la concluzia că nu prezentăm interes și s-au culcat la loc, iar Meșterește-Motocicletă își vede de treabă la motorul lui. Sau al cui o fi. Când revenim în trafic, nu se mai vede niciun Dodge, verde sau de altă culoare - asta, luându-mă după afirmațiile șoferului, fiindcă eu, unul, habar nu am cum arată aici automobilele purtând sigla respectivei mărci.

- Gracias, m-ai scăpat de necazuri - zic.

„Pentru moment", adaug în gând.

- Cu plăcere - răspunde. Sper doar că dumneavoastră sunteți personajul pozitiv în afacerea asta...

- Și eu - replic, făcându-l să râdă.

Parcurgem câteva străzi în tăcere, după care îl întreb:

- Mă gândeam să-mi cumpăr o mașină; ce mi-ai recomanda?

- Păi, nu știu ce fel de mașină vă interesează...

- Patru locuri, confortabilă dar cu ținută de drum, elegantă dar fără să bată la ochi; nu contează prețul.

- Hmm... Ar fi multe așa cum doriți. Ce-ați avut ultima dată?

- Un Jaguar - răspund cu vreo jumătate de gură, sperând ca marca să existe și aici.

- Oho! Granit! îmi alungă temerea. Păi, atunci zic să vă luați fie un Cadillac, fie un Packard... Sau una europeană, un Auto-Union sau tot un Jaguar... Sau, dacă aveți mai mulți bani, poate un Hispano-Suiza...?

M-a lămurit. Buștean. Tot ce am aflat e că aici există în continuare mărci care acasă au dispărut cu decenii în urmă... Dar între timp am ajuns; îi donez ultima bancnotă de douăzeci de dolari pe care o mai aveam, ne mulțumim reciproc și mă năpustesc înăuntru.

A sosit clipa dezvăluirii surprizei și abia aștept să văd reacția fetelor...