Oglindiri în Enormii Lor Ochi 21

- Nimic - îl lămurește Keiko.

În timp ce o recompensează cu o privire conținând un „De ce te porți așa?", îmi dă o plăcuță subțire, aparent din metal argintiu; o cercetez - pare masivă și lipsită de orice inscripție, însă când o privesc din unghiul potrivit, la vreun milimetru deasupra suprafeței se formează un text holografic. E un permis de conducere - carte de identitate. Iar lângă textul care mă lămurește în această privință, plutește și mutra mea, nu tocmai demnă de un pictorial într-o revistă destinată amatoarelor de bârfe despre vedete.

- Când naiba m-ai fotografiat? mă interesez.

Ridică din umeri a „Ăsta chiar e prost!".

- Nu te-am fotografiat. Am folosit înregistrările făcute de camerele de supraveghere ale casei.

Evident. Iar am pierdut o excelentă ocazie de a-mi ține gura. Hima manga întinde mâna către plachetă; i-o dau să o studieze, spunându-i „manipulatorului":

- Gracias, Jonesy! Sper să-ți pot da banii chiar mai devreme de două săptămâni.

- Ce față ai în poză! își exprimă admirația fata verde.

- Nu-i așa? rânjește Jonesy. Am ales cu grijă cadrul...

- Ține-o așa și s-ar putea să vezi banii mai tîrziu în loc de mai devreme... - mârâi.

- Nu zău?

- Mult mai târziu...

- Încearcă numai figura asta, și să vezi cum dispari din rețea! Mai repede decât ai apărut!

- În care caz s-ar putea ca și tu să dispari. Dar nu din rețea... - îi rânjesc la rându-mi.

Pare la fel de înspăimântat pe cât am fost eu când am văzut pentru prima dată un fluture.

- Chiar așa? Te pomenești că tocmai i-am creat o nouă identitate unui criminal în serie!

- Mai știi?

Keiko se ridică și se interesează cu un ton binevoitor:

- Mergem, Denn, sau vrei să te mai joci de-a gangsteru' cu Jonesy?

92

Hima cea verde și drăguță mă privește din colțul ochiului, cu un zâmbet abia schițat fluturându-i pe buze. Ne oprim la colțul străzii și, așteptând ca semaforul să ne îngăduie traversarea, întreb:

- De ce te uiți așa la mine?

Surâsul i se accentuează - dar numai o idee.

- Mă gândeam că ai devenit o persoană reală...

Ridic a nedumerire o sprânceană.

- Ce vrei să spui? Dacă n-aveam acte nu eram adevărat?

Încă un milimetru la mărimea zâmbetului.

- Baka! Degeaba faci pe prostu', știu că ai înțeles foarte bine la ce mă refeream.

Acum ridic din umeri; semaforul decide că ne-a ținut destul pe loc și își schimbă culoarea.

- Mda, reală pentru societate... Nu mai sunt un „imigrant ilegal", sau ce naiba se presupune că eram; păcat că totul se bazează pe o înșelăciune.

Un nou milimetru, însoțit de o nuanță de rânjet.

- Parcă tu erai cel care i-a cerut lui Jonesy să-ți facă acte.

- Crezi că aveam vreo altă opțiune?

- Probabil că nu; dar era mai romantic să fii un om fără identitate... Puteam să te recomand: „Prietenul meu, Denn, un tip care nu există de fapt."

E un strop de amărăciune în gluma ei - sigur nu îl remarcam dacă nu aș fi învățat să o cunosc.

- Ce s-a întâmplat, Keiko? mă interesez cu voce blândă.

Tresare abia perceptibil și se întoarce către mine.

- Nimic, ce să se întâmple? De ce întrebi asta?

Uitându-mă drept în imenșii ei ochi, zic încet:

- Keiko, te gândești cumva că nu mai am nevoie de voi și o să plec?

Clipește.

- De unde-ai scos-o? Și ce te face să crezi că ne-ar afecta cu ceva dacă pleci?

Îi zâmbesc.

- Mare mincinoasă ești!

- Cine, eu?!

- Păi cine?

- Poate că mint puțin, dar tu ești un încrezut! Am impresia că-ți imaginezi cu adevărat că ne-ar părea rău dacă ai pleca...

- Și nu-i așa?

- Nici vorbă.

- Sigur?

- Absolut.

- La fel gândește și Ikumi?

- Bineînțeles.

- O întrebăm?

- N-ai decât.

- Deci nu vă pasă deloc dacă plec.

- Deloc.

- Dă-mi voie să nu te cred.

Dă din umeri.

- Ce crezi și ce nu, e treaba ta. (Se oprește în fața vitrinei unui magazin de modă.) Uite ce granit e rochia aia turcoaz!

- Ce faci, schimbi subiectul?

- Nu schimb nimic, fiindcă nu există niciun subiect. Îți place?

- Da, cred că ți-ar sta bine. Și poți fi liniștită, nu am de gând să plec.

- Stai, pleci, faci cum crezi. Hai înăuntru, vreau s-o probez.

O urmez în magazin. Sunt convins că i-a plăcut cu adevărat rochia, însă mai cred și că hotărârea de a o proba nu este decât o diversiune. Nu contează. Își face griji degeaba, și, sincer, nu mă consider un încrezut gândind că i-ar părea rău dacă aș dispărea din viața ei.

O vânzătoare minionă, cu un frumos păr șaten-roșcat, purtând o rochie galbenă pe care sclipesc șerpi din strasuri verzi și roșii, se apropie de noi.

- Bună ziua! Vă pot ajuta cu ceva?

Și ne zâmbește cu amabilitate; dacă nu ar avea ochii prea apropiați și un ten cam urât, ar fi chiar frumușică.

- Bună ziua - i-o iau înainte lui Keiko. Aveți cumva rochia aceea turcoaz din vitrină pe măsura ei?

Miniona o măsoară dintr-o privire expertă înainte de a răspunde:

- Sunt sigură că da. Mă duc să ți-o caut în depozit.

Vânzătoarea dispare printr-o ușă din fundul încăperii, se întoarce după un minut cu rochia și o ajută să o îmbrace.

- Cum îmi vine? mă întreabă tânăra cu plete verzi, studiindu-se în oglinzi.

- Perfect; e exact măsura ta.

- Da-ți place?

- Da, îți stă foarte bine.

Mă privește peste umăr.

- Sincer?

- Bineînțeles.

Zâmbește.

- Atunci, o iau.

- Mai cumperi și altceva?

Începuse să se admire din nou; întoarce capul și mă fixează, cu sprâncenele arcuite întrebător:

- Nu, de ce?

- Ca să știu dacă mă duc să plătesc sau mai aștept.

Sprâncenele îi renunță la arcuire în favoarea unei încruntări.

- Să plătești?! Nu, Denn, nu trebuie să...

- Ba da, trebuie să.

- Dar...

- Stai liniștită.

Și, până să mai protesteze o dată, mă duc la tipul cu păr lung, roz, care vegeta în spatele tejghelei.

- Cât costă rochia?

Se uită la mine cu o expresie bizară.

- O sută optzeci și cinci.

Nu îmi dau seama cât ar însemna în banii de acasă - am impresia că destul de mult - însă, zicând: „În regulă!", pun arătătorul pe placa cititorului de amprente. Un bip! ne anunță că mi-a citit-o, iar un altul se face auzit după ce Păr Roz scrie ceva pe suprafața tactilă a casei de marcat, care se grăbește să scuipe un bon imprimat pe hârtie oranj; mi-l întinde, spunând:

- Vă mulțumim! Dar nu e cumva prea mult?

Clipesc nedumerit - nu am auzit bine...? Vânzătorul mă întreabă dacă nu e prea scumpă marfa?!

- Poftim? e tot ce reușesc să articulez.

- Vă întrebam, și mă scuzați dacă sunt indiscret, dacă nu vi se pare că plătiți prea mult pentru serviciile unei hime...

A, despre asta era vorba... Mă uit înspre hima care tocmai și-a îmbrăcat din nou rochița-în-dégradé-și-foarte-scurtă, iar acum mă privește cu o expresie în care par să se ciondănească nemulțumirea și încântarea, apoi murmur:

- Nu, în niciun caz nu e prea mult...

Puțin mă interesează că nu are de unde să știe că mă refer la cu totul altceva.