tagRomane si NuveleOglindiri în Enormii Lor Ochi 17

Oglindiri în Enormii Lor Ochi 17

byMattMoran©

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

66

- Keiko...? murmur, trăgându-mă ușor înapoi pentru a-i căuta privirea.

Chipul îi este ud de lacrimi, însă ochii nu îi mai izvorăsc altele; și se uită prin mine, cu o expresie rătăcită.

- Keiko!! exclam, alarmat.

Mâinile îi alunecă de pe pieptul meu; se clatină, gata să cadă; o cuprind din nou în brațe; se sprijină moale de mine, simplu obstacol în calea prăbușirii, și trebuie să o susțin fiindcă i se înmoaie și genunchii.

- Keiko, revino-ți, s-a terminat!

Zadarnic. Nu mă aude, iar enormii ei ochi, deși larg deschiși, sunt stinși. Mă aplec, îi trec un braț prin spatele genunchilor, cu celălalt o apuc de subsoară și o ridic în brațe; e mai ușoară decât mă așteptam, cred că voi reuși să o port până acasă. Cel puțin, așa sper.

Îndată ce liniștea a învăluit din nou strada, fețe curioase și-au făcut apariția în spatele ferestrelor. Lașii, nu au avut curajul să fie martori la „sancționarea" Barbarellei, au așteptat până când totul s-a sfârșit, și acum privesc ceea ce a rămas dintr-o fată a cărei unică vină a fost îndrăzneala de a încerca să evadeze din viața nedreaptă care i-a fost destinată... Însă pentru ei nu a fost o fată, ci doar o himă. O ființă „fără suflet". Oare câți ar mai fi considerat-o astfel dacă s-ar fi uitat adineauri în ochii ei?!

Lacrimile îmi încețoșează privirea și clipesc de câteva ori pentru a le zvânta - nu e cazul să mă împiedic, cu Keiko în brațe. Care, între timp, pare să își fi dublat greutatea. Și nu am parcurs nici jumătate din distanță... Fir-ar să fie!

Mă uit la ea și tresalt: mă fixează.

- Ce s-a întâmplat?... - șoptește. Am leșinat?

Îi zâmbesc.

- Mai mult sau mai puțin; în orice caz, n-a lipsit mult să te întinzi pe trotuar.

Își petrece brațele pe după gâtul meu, ușurându-mi puțin sarcina, și mă întreabă abia auzit:

- Te-ai uitat, nu-i așa?

Înclin capul; suspină și își desprinde privirea dintr-a mea.

- Știai ce urma să se întâmple, nu-i așa?

Mai oftează o dată înainte de a-mi răspunde:

- Bineînțeles... Acum ai priceput cât de puțin înseamnă o himă pentru oameni?

- Te înșeli. Se tem de voi.

Tresare, și sunt cât pe ce să o scap din cauza asta; mă fixează, șocată.

- Ce vrei să zici?!

- Dacă ați însemna atât de puțin, n-ar fi recurs la o asemenea demonstrație de forță... Iar înverșunarea cu care au mitraliat-o...

- Tu te înșeli, Denn - mă întrerupe. Nu vor decât să descurajeze evadările, asta-i tot.

Să aibă dreptate? Nu ar fi exclus...

Între timp, am ajuns la intrarea imobilului; Keiko îmi zâmbește iarăși:

- A fost granit să mă duci în brațe, dar acum mă poți lăsa jos; cred că pot să merg și singură.

O așez încet cu picioarele pe pământ.

- Nu sunt de porțelan, să știi... - zâmbește încă o dată.

- Te simți mai bine? mă interesez, atent la mișcările ei; se pare că își menține echilibrul, însă o confirmare ar fi binevenită.

Mă ia de mână.

- Fizic, da; psihic... mai durează nițel. Hai să urcăm, fiindcă n-am chef să mai bocesc în public; deja te-am făcut de râs obligându-te să mă duci în brațe.

- Ei, asta-i! Fii serioasă, nu m-ai făcut de niciun râs - o asigur, deschizând ușa; în timp ce intrăm, arunc o privire înapoi și văd un utilaj de curățat străzile care oprește în dreptul rămășițelor Barbarellei.

Nici măcar la o înmormântare nu are dreptul, o tratează ca pe un simplu gunoi... Nemernicii!

- Hai, Denn, nu te mai uita... - mă trage înăuntru Keiko. N-are niciun rost să te mai necăjești.

O urmez.

- Știi, m-a privit chiar înainte de a fi ucisă... - murmur; mă fixează peste umăr, cu o expresie întrebătoare. Și... a avut puterea să-mi zâmbească... deși știa că își trăiește ultima clipă... (Nu îmi mai pot stăvili lacrimile.) Keiko, mi-e teamă că zâmbetul acela mă va bântui mult timp...

Se întoarce spre mine și, luându-mi obrajii în palme, îmi șoptește:

- Denn, nu face asta... Dacă te pui și tu pe plâns, cine mă mai consolează? Uite, îți promit că o să plâng eu pentru amândoi, bine?

A reușit să mă facă să zâmbesc.

- Baka! O să-ți strici ochii ăia frumoși dacă faci asta...

- Ba nu; hai sus, că nu mă mai pot stăpâní mult timp...

Într-adevăr, odată ajunși în apartament, se prăbușește pe una dintre canapele, îmi aruncă o privire susținută de o umbră de zâmbet și, lăsându-și capul pe brațele sprijinite pe genunchi, începe să plângă în tăcere; și eu care am crezut că a glumit spunând că va plânge pentru amândoi... Încurcat, mă aplec deasupra ei, neștiind prea bine ce să fac; ușa de la intrare se deschide tocmai când întindeam mâna să o mângâi și Ikumi strigă un vesel „Hola!" înainte de a se opri în prag, holbându-se la noi; Keiko înalță capul să o privească, iar sora ei tresare violent văzându-i fața lovită și scăldată în lacrimi; chipul i se întunecă, întoarce ochii înspre mine și, mârâind: „Nenorocitule, cum ai îndrăznit!!", se aruncă asupra mea.

- Ce... - apuc să zic înainte de a fi trântit pe spate.

- Ikumi!! țipă Keiko.

- Ți-arăt eu! strigă Ikumi, trăgându-mi un pumn în bărbie.

- Ikumi, lasă-l!!!

- Dar nu eu... - încerc să îi explic, parând de bine, de rău un al doilea pumn.

Ikumi emite un sunet bizar, - ceva între mârâit și înjurătură de neînțeles, - și trage brațul înapoi pentru a mă lovi din nou. Apoi decolează de pe mine, ridicată de Keiko.

- Ikumi, nu m-a bătut el!!

Timp de o clipă se zbate pentru a se elibera, continuând să se încrunte la mine, după care informația străpunge zidul furiei; încremenește, mă fixează mărind gradat enormii ei ochi azurii, iar obrajii îi devin stacojii. Keiko îi dă drumul; îngenunchează lângă mine cu o mutriță vinovată și, mângâindu-mi obrajii, murmură:

- Denn, iartă-mă, te rog, iartă-mă, îmi pare atât de rău, am văzut-o pe Keiko lovită și în lacrimi și am crezut că tu... Idioată ce sunt, cum a putut să-mi dea prin cap așa ceva!? Mă ierți? Spune-mi, poți să mă ierți? Ce vrei să fac ca să mă ierți?

- Să nu-ți mai ceri atâta iertare... - zic, ridicându-mă în coate.

Mă fixează un scurt moment, apoi un zâmbet vinovat-ușurat îi luminează trăsăturile și, dintr-o mișcare fulgerătoare, se lipește de mine și mă îmbrățișează; cu nasul în părul ei bleu, o privesc încurcat pe Keiko - lacrimile au început să i se zvânte, ba chiar rânjește la noi, spunând:

- Știi că-ți stă bine cu soră-mea în brațe?

- Baka! îi răspunde soră-sa fără să se dezlipească de mine.

67

„...iar în nordul Conglomeratului sunt posibile averse de scurtă durată după ora opt post-meridian. Înainte de a vă lăsa în compania lui Michael Jefferson-Archer pentru informațiile din sport, o știre de ultimă oră:

În urmă cu numai câteva minute, un copter al poliției metropolitane s-a prăbușit în largul districtului Angel; cauzele accidentului nu sunt pentru moment cunoscute, iar căutarea membrilor echipajului, inspectorul Gerard Masters și agentul S.P.M. Nicholas, a căror soartă nu este pentru moment cunoscută, este în desfășurare. Cu promisiunea de vă ține la curent în legătură cu acest nefericit eveniment, vă urez să aveți o zi bună în compania CWB, postul de radio preferat al pacificanilor!

Michael..."


68

Chiar dacă nu mai plânge și reușește cumva să zâmbească, simt că Keiko e în continuare răvășită de moartea Barbarellei; Ikumi m-a lăsat până la urmă să mă ridic și acum stă lipită de mine, pe canapea. Aștept ca una dintre fete să spargă tăcerea; cum mă așteptam, cea bleu o face, adresându-se surorii ei:

- Bun, ai nimerit peste un sado; nu-i nicio plăcere, da' nici motiv de boceală... Deci, ce te-a apucat?!

Keiko vrea să îi răspundă, însă, deoarece pare gata să reizbucnească în lacrimi, o fac eu:

- N-ai văzut ce s-a întâmplat?

Ikumi întoarce imenșii ei ochi azurii către mine.

- Unde?

- Chiar aici, pe stradă.

Clipește.

- Nu; despre ce-i vorba?

- Păi, niște animale de polițiști au...

- Mă duc să fac un duș - mă întrerupe hima verde. Denn, vii un moment? Vreau să-ți zic ceva...

Îi adresez o strâmbătură-scuză lui Ikumi și o urmez pe Keiko în baie. Își împreunează mâinile pe ceafa mea, mă privește în ochi și șoptește:

- Îți mulțumesc, Denn... Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut, ești... ești deosebit... Acum voi face un duș lung, lung de tot, până ce încep să-mi revin; între timp, am o rugăminte la tine.

- Sigur, Keiko; spune-mi ce vrei - se interesează cavalerul pe armăsar alb.

Schițează un surâs și, continuând să mă privească drept în ochi, zice:

- Fute-o.

Mârțoaga mă aruncă din șa, apoi se îndepărtează la galop, lăsându-mă în mijlocul norului de praf iscat de copite.

- Poftim!?

- Fute-o pe Ikumi.

- Ce-ți veni?!

- Nu mi-a venit nimic; doar știi că te-am mai rugat o dată azi-noapte și ai cam ocolit răspunsul...

- Și acum profiți de împrejurări ca să-mi smulgi promisiunea?

Surâsul ei dobândește nuanțe de rânjet.

- Te-ai prins!

- Nu ți-e un pic jenă?!

- Deloc.

- Ar trebui!

- Posibil... Îmi promiți?

- Nu.

- Nu...?! Azi-noapte n-ai fost atât de categoric, ce te-a apucat?

- Nimic. Între timp m-am mai gândit și m-am hotărât să n-o fac.

- Mă supăr pe tine!

- Bine.

Îmi eliberează ceafa.

- Denn!

- Keiko.

- Lasă gluma! Să știi că vorbesc serios, chiar mă supăr pe tine!

Oftez.

- Nu te pot împiedica...

Mă fixează lung, cu o expresie gânditoare.

- De ce nu vrei să te culci cu ea? Nu vezi că te vrea?

Oftez din nou.

- Ba da... Și chiar mă necăjește asta...

Suspină și ea.

- De ce te complici atâta? Nu-i mai simplu să te culci cu ea?

- Poate că e, dar nu vreau s-o fac; pur și simplu, nu mi se pare cinstit...

- Fiindcă ești cu mine?

- Da.

Își ia ochii de la mine pentru a fixa un punct undeva, departe, clipește, după care mă privește iar.

- Denn, n-are niciun sens... Eu nu pot să mă culc doar cu tine, tu de ce ai face-o?

- Pentru că eu nu sunt proprietatea unei firme care să mă oblige să te înșel. Și sunt convins că nici tu n-ai face-o dacă ai avea de ales...

Fixează din nou acel punct, oftând încă o dată. Oare e doar o impresie, sau i s-au îmbujorat obrajii?...

- Denn... Continui să mă consideri mai bună decât sunt... (Mă privește iarăși în ochi.) Și cât mi-ar plăcea să pot fi așa cum mă consideri tu! Dar știi bine că e imposibil...

- Deocamdată... - mă ia gura pe dinainte.

Ridică sprâncenele, mirată.

- Ce vrei să zici?!

- Nimic... - mormăi, supărat că m-am pomenit vorbind. Viața e plină de surprize, așa că nimic nu-i imposibil...

Mă fixează concentrată și simt cum încearcă să mă „citească"; întrucât nu mi se pare o idee prea bună să afle ce intenționez, îmi îndrept la repezeală gândurile către sânii ei frumoși. De data aceasta, chiar se îmbujorează.

- Denn, cum naiba faci asta?!

- Ce să fac? mimez nedumerirea.

- Știi prea bine! Cum ți-ai dat seama că-ncercam să te citesc?

- Am început să te cunosc, așa că nu-i deloc greu...

- Da, bine... - bombăne, câtuși de puțin convinsă. Dacă tot ți-a dat prin minte așa ceva ca să te ferești, măcar gândește-te la sânii lui Ikumi!

Suspin teatral.

- N-ai de gând să renunți?

- Nu.

- Cum vrei; oricum, insiști degeaba.

- Am să insist până-ți intră-n capu' ăla sec că trebuie s-o faci! Și nu glumesc...

Mai oftez o dată, însă fără să mă mai prefac.

- Știu... Te las să faci duș. (Mă îndrept către ușă.) Și să-ți revii - adaug, oprindu-mă în prag.

Zâmbește cam trist și îmi face un semn cu mâna. Nu sunt sigur ce semnificație are, dar îl etichetez ca „O să fie în regulă!" și ies; din Ikumi n-a mai rămas în living decât costumul de școlăriță, așadar, auzind zvon de cratițe, o caut în bucătărie. Primesc drept recompensă pentru sagacitate o privire conținând un „Cum mai e Keiko?"

- Cred că-i un pic mai bine. Te pot ajuta cu ceva?

- Da, spunându-mi despre ce-i vorba. (Răstoarnă pe masă conținutul unei pungi cu alimente.) A fost cumva... (Vocea i se schimbă ușor, chiar dacă se străduiește să o controleze.) ...sancționată o himă?

- Da... - murmur. Chiar în fața noastră. O fată drăguță, care fugise și...

- Am înțeles - mă întrerupe, fără să se uite la mine.

- Niște nenorociți! mârâi.

Ridică din umeri.

- Asta li s-a cerut să facă, asta au făcut. Acum ai început să înțelegi cam cât valorează viața unei hime?

Se străduiește să pară indiferentă, însă nu mă păcălește...

- Ikumi... - spun încet.

Îndreaptă pentru o clipită ochii enormi și azurii către mine, apoi încearcă să ascundă lacrimile din ei revenind la ingrediente.

- Hai să schimbăm subiectul, vrei? Fiindcă nu-s deloc sigură că sunt mai tare decât soră-mea, și chiar n-am niciun chef să mă vezi și pe mine bocind; cred că ți-a ajuns un spectacol pe ziua de azi...

Nu o pot contrazice, așadar îi răspund doar printr-un surâs trist. În timp ce aranjază pe masă într-o ordine numai de ea știută elementele viitorului dejun, se interesează:

- Ați fost la Jonesy?

- Fost. Nu se poate identifica sursa apelului. Se rezolvă cu identitatea.

Înalță capul și mă cercetează cu un zâmbet fluturându-i în colțul buzelor.

- Ce ai, ți s-a făcut lene să vorbești?

Ridic din umeri, afișând o expresie serioasă cât se poate de artificială.

- Nu; dar știam că te enervează individul și m-am gândit să nu te plictisesc cu detalii în afara subiectului, cum ar fi faptul că ne-a întâmpinat cu scula fluturându-i la vedere și că s-a interesat de tine...

Zâmbetul îi devine rânjet.

- Mda, chiar nu mă interesează. Îți mulțumesc că nu mi-ai spus.

- Plăcerea a fost de partea mea.

- Oricum, ești un drăguț. Simt cât de mult te-a afectat moartea himei aceleia, și totuși glumești ca să mă faci să nu mă gândesc la asta...

- Nu-ți poate ascunde omu' nimic... - bodogănesc, prefăcându-mă necăjit de dejucarea stratagemei.

- Ți-am zis doar că ești transparent pentru mine.

Îmi depărtez brațele, recunoscându-mă învins; îmi zâmbește complice și revine la pregătirea mesei; despachetarea ingredientelor fiind încheiată, se întinde să ia de pe un raft un recipient din porțelan albăstrui; îi scoate capacul și, încruntându-se, strecoară o înjurătură printre dinți.

- Ce s-a întâmplat?

Îmi arată interiorul gol al borcănașului.

- Am uitat că nu mai e piper, trebuie să trag o fugă până la magazin.

- Mă duc eu.

- Dar nu-i nevoie...

- Ei, până te îmbraci, m-am și întors.

- Până acolo pot să mă duc așa!

- Sunt sigur că poți, dar știi că lui Keiko nu-i place să ieși goală - spun, încălțându-mă, și plec înainte de a apuca să mai protesteze.

Nici că se putea o mai bună ocazie!

69

Mergând înspre micul magazin unde a făcut cumpărăturile Ikumi, mă uit peste drum, la locul unde a fost ucisă Barbarella; cei de la salubritate au terminat de curățat, acum niște muncitori repară zidul clădirii, ștergând ultimele urme ale „sancționării". Privindu-i, îmi amintesc zâmbetul pe care mi l-a dăruit fata înainte de a muri și mi se pune un nod în gât; mai bine mă gândesc la altceva, altfel mă apucă și pe mine plânsul... Iar pentru asta, trebuie mai întâi să găsesc altceva de privit; așadar, îmi îndrept ochii spre o dubă deasupra căreia e montat un enorm șobolan din plastic - nu e necesară o imaginație fertilă pentru a ghici că este a unei firme de exterminare.

Șobolani... Exterminare... Ar fi putut fixa pe elicopter un manechin reprezentând o himă, în definitiv tot cu așa ceva se ocupă și „șobolanii" de polițiști!... Fir-ar să fie, iar m-am întors la moartea Barbarellei!

„Aruncă-te sub roțile dubei, și nu-ți vei mai face niciun fel de probleme...", mă pomenesc zicându-mi și mă opresc lângă bordură, cu ochii ațintiți la mașina care se apropie...

Stai puțin!! Cum adică?! Să mă sinucid!? Ce idee cretină mai e și asta?! Strâng pleoapele și îmi scutur capul ca și cum aș putea astfel să o alung din minte. „Ce mai aștepți? Hai, acum e momentul!" - îmi spun. Îmi spun!?! Dar nici măcar nu e vocea mea, cea pe care o aud în cap! Deschid ochii, buimac. Duba trece pe lângă mine și se îndepărtează, târând după ea sunetul de turbină. Iar pe lângă curentul de aer pe care l-a provocat, mai simt ceva; ceva total diferit de orice senzație avută până acum... Parcă din mintea mea se retrag, se smulg niște fire... Și, pentru o fracțiune de secundă, chiar am impresia că le văd fluturând în aer, strălucind în soare precum firele de care se folosesc păianjenii pentru a plana. Numai că sunt roșii... Sau așa mi s-a părut, fiindcă au dispărut la fel de fulgerător cum au apărut. Clipesc de câteva ori. Ce naiba a fost asta!? Am vedenii...?! Sau... Asuka...? Un nou atac al ei, de la distanță de data aceasta? Luptându-mă cu panica, mă uit în jur - în afară de lucrători, pe stradă nu se mai află decât o pereche de vârstnici în haine pastelate. Și nimeni nu mă bagă în seamă. Însă ar putea fi într-una dintre clădirile din jur... Dacă nu cumva... Nu, nu vreau să cred asta; refuz să admit că am început să o iau razna, că a fost un prim semn de nebunie! ...Și totuși... Acel „ceva" pe care îl simte Ikumi în mintea mea...

„Ei, la naiba!!" - îmi zic, și de astă dată e fără niciun dubiu vocea mea interioară; așa că, după ce mai cercetez o dată strada, reiau drumul spre magazin. Niciun fir roșu nu mai plutește printre razele soarelui, nicio voce străină nu își mai face de cap în mintea mea, iar gândurile îmi sunt, totuși, prea limpezi pentru un candidat la ocuparea unui pat din ospiciu. Dar e bine să rămân în alertă - chiar nu mai am nici fel de un apetit pentru suicid. L-am lăsat acasă. Fiindcă aici am pentru ce să trăiesc. Sau, mai degrabă, pentru cine.

70

În micul magazin nu se află nimeni - nici măcar vânzătorul, deși un clopoțel de modă veche mi-a semnalat intrarea cât a putut de sonor. Mă duc până la tejghea, mă opresc lângă placa translucidă care ține loc de tastatură pentru casa de marcat și aștept răbdător să apară cineva. Pe măsură ce secundele se adună într-un mănunchi suficient de gros pentru a fi avansat la rang de minut, răbdarea începe să se plictisească și mă îndeamnă să fac ceva până nu mă părăsește; deci strig în direcția ușii din fundul prăvăliei:

- Hola! E cineva aici, sau astăzi marfa se dă gratis?

Am pronunțat, pesemne, cuvântul magic, fiindcă ușa se deschide de îndată și un personaj de vârstă și sex greu de determinat, pe cât de înalt, tot atât de lat, se rostogolește până în dreptul meu. Mă cercetează cu mare atenție din spatele unor lentile bifocale înainte de a mă învrednici cu niscai vorbe:

- Scuze, n-am auzit clopoțelul... Cu ce vă servesc?

După voce, ar trebui să fie bărbat, însă nu aș paria pe asta mai mult de un cent găurit.

- Mai întâi, cu niște piper.

Mă mai studiază un moment.

- Negru, verde, alb, roșu sau amestec? Boabe, râșnit sau cu râșniță? mă întreabă în rafală, de parcă ar vrea dintr-o dată să recupereze timpul pierdut până acum.

Bune întrebări - nu mi-a dat prin cap să o întreb pe falsa fetișcană de care preferă.

- Negru, râșnit - îi dau primul răspuns pe care îl găsesc la îndemână.

Se duce până la un raft, ia un borcănaș cu etichetă portocalie și mi-l pune în față.

- Negru, râșnit nu am decât Harrington's. Doriți?

Nu am nici cea mai vagă idee dacă „Harrington's" e bun de ceva sau e o porcărie - de altfel, cunoștințele mele în domeniul piperului se limitează la faptul că e iute. Așadar, afișez o mutră de expert în materie și îmi dau acordul cu un „Mda..." plin de entuziasm.

Report Story

byMattMoran© 1 comments/ 623 views/ 0 favorites

Share the love

Report a Bug

Inainte
2 Pages:12

Forgot your password?

Please wait

Change picture

Your current user avatar, all sizes:

Default size User Picture  Medium size User Picture  Small size User Picture  Tiny size User Picture

You have a new user avatar waiting for moderation.

Select new user avatar:

   Cancel