Oglindiri în Enormii Lor Ochi 14

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

54

Ca orice dispută care se respectă, - serioasă sau nu, - și a noastră s-a încheiat cu o nouă partidă de sex. Și de data aceasta Keiko s-a dovedit o amantă incredibilă - însă nu văd de ce m-ar mira, doar a fost „proiectată" în acest scop; ceea ce mă întreb este cum fac bărbații de aici să nu devină dependenți de „serviciile" himelor... Îmi dau seama că am gândit cu voce tare abia când mă lămurește:

- Unii chiar devin; dar să știi că tu ai parte de tratamentul pe care-l rezervam pentru cineva cu adevărat important...

- Important...? În ce sens? mă pomenesc iarăși întrebând.

- Baka! Nu ești iubitul meu!?

- Da, simulat... - murmur.

Se lipește mai strâns de mine și îmi întoarce capul spre ea pentru a mă privi drept în ochi; lacurile verzi ale irisurilor ei mă scaldă cu tandrețe.

- Denn, Denn... De ce te agăți așa de realitate? Lasă-te purtat de visul pe care-l ai, și n-o să mai conteze nimic...

Oftez.

- Problema e că nu vreau să-mi imaginez că ești iubita mea, aș vrea să fii cu adevărat...

- Sunt mai adevărată decât multe femei care pretind că sunt îndrăgostite, nu îți dai seama? Ți-am promis că voi fi a ta atâta vreme cât mă vei dori și așa va fi... Poate că nu-i decât o minciună, dar lasă-te mințit, Denn! E cel mai bine. Pentru amândoi.

Oftez din nou și îi strâng umărul în palmă. Nu m-a cucerit ideea, dar presupun că are dreptate... După un lung moment de tăcere, șoptește:

- Noapte bună, Denn...

- Noapte bună, Keiko.

- Denn...?

- Da?

- Vreau să te rog ceva.

- Orice.

- Ești imprudent! De unde știi că poți să-mi îndeplinești rugămintea?

- Pentru că sunt convins că va fi una rezonabilă.

- Nu cumva mă consideri mai bună decât sunt de fapt?

- Nu.

- Ești sigur?

- Foarte.

- Treaba ta, dacă vrei să te abonezi la decepții, n-ai decât...

- Nu cumva te consideri mai puțin bună decât ești de fapt?

- Nu-mi amintesc să-ți fi dat voie să-mi folosești cuvintele.

- Nu știam că-mi trebuie aprobarea ta pentru așa ceva.

- Mai vorbim mult aiurea?

- Cât vrei tu.

- Păi, nu mai vreau.

- Atunci spune-mi rugămintea.

- Promiți să mi-o îndeplinești?

- Nu erai tu cea care-mi explica adineauri cât de imprudent sunt fiindcă-ți promit dinainte?

- Iar începem?

- Nu. Te ascult.

- Ikumi. Să o fuți și pe ea.

Rămân tăcut; Keiko așteaptă câteva clipe înainte de a vorbi:

- Denn...? De ce taci?

- ...Nu știu ce să-ți răspund.

- E simplu, nu ai nevoie decât de un cuvânt: „bine".

Oftez încă o dată.

- Cum vrei tu să-mi imaginez că relația noastră e adevărată, când mă rogi așa ceva?

- Vrei să avem o relație știind că sunt curvă, dar nu accepți să te culci și cu altă fată? Chiar că ești ciudat, Denn.

- Nu sunt ciudat, Keiko; sunt îndrăgostit de tine.

Acum, ea e cea care oftează. Vrea să răspundă ceva, ezită, se răzgândește, apoi evită subiectul:

- Și totuși, ar trebui să o faci...

- „Ar trebui"...? De ce? Nu prea înțeleg...

- Pentru că o să se simtă respinsă dacă n-o faci... Și nu merită așa ceva, e o fată deosebită.

Îi caut privirea în semi-obscuritatea din încăpere.

- Tocmai fiindcă e o fată deosebită nu mi se pare în regulă să mă culc cu ea.

- Denn, și ea e curvă!

- Știu asta, nu trebuie să-mi amintești...

- Atunci, care-i problema?

- ...Nu prea știu cum să-ți explic.

- Te deranjează că arată ca o puștoaică?

- Nu... Adică... Da, oarecum; dar nu asta-i problema...

- Dar care e?

Mai oftez o dată.

- Că nu vreau să te înșel, că nu vreau să mă culc cu ea fără să existe ceva între noi, adică între mine și ea, că...

- Baka! îmi întrerupe Keiko tirada. În primul rând, nu mă înșeli dacă te culci cu ea; în al doilea rând, și poți să mă crezi, fiindcă o cunosc pe Ikumi poate mai bine decât mă cunosc pe mine însămi, există ceva între voi: s-a atașat de tine cum n-a făcut-o față de niciun bărbat, niciodată; în al treilea...

Acum o întrerup eu:

- Stai o clipă! Ce vrei să spui cu asta?

Clipește de două ori, nedumerită.

- „Asta", care?

- Că s-ar fi atașat de mine.

- Cum adică, ce vreau să spun?! Exact ce-am spus; ce, nu m-am exprimat destul de clar?

- Ba da, dar în ce sens „s-a atașat de mine"?

- Faci cumva pe prostu' și eu nu-mi dau seama?

S-ar putea - însă chiar fără să îmi dau seama eu însumi...

- Nu, Keiko, nu fac pe prostu'... Vreau doar să înțeleg exact la ce fel de atașament te referi.

Clipește iar și mă întreabă pe un ton neutru:

- Ceea ce încerci de fapt să mă întrebi e dacă Ikumi s-a îndrăgostit de tine?

- Păi, nu chiar...

Îmi ignoră jalnica tentativă de a nega.

- Denn, de câte ori trebuie să-ți explic? Himele nu se îndrăgostesc. Himele se pot împrieteni, pot aprecia, pot respecta, pot chiar disprețui sau urî... Dar nu se pot îndrăgosti. Așa sunt proiectate... Fiindcă o persoană îndrăgostită poate crea probleme, iar o himă nu trebuie să-i facă probleme proprietarului ei.

Cinic... Însă logic. Din punctul de vedere al „proprietarului", cel puțin.

- Ikumi ține la tine, așa cum și eu țin - continuă, văzând că tac. Numește-o simpatie, numește-o prietenie, numește-o cum îți place mai mult; dar, te rog, încetează să te gândești la dragoste...

Insistă atât de mult în privința incapacității lor de a iubi, încât începe să mă facă suspicios... Sau e doar romanticul din mine ce refuză să accepte așa ceva?

- De ce taci, Denn?

- Pentru că nu știu ce să-ți răspund.

- La ce ți-am zis, sau la ce te-am rugat?

- La ambele.

Oftează și se foiește ca și cum ar căuta o poziție mai comodă, dar fără să se depărteze de mine.

- Aș vrea totuși să-mi promiți.

Îi împrumut oftatul și îl folosesc fără jenă.

- Keiko, nu-ți promit decât că, dacă voi simți că este bine ceea ce fac, voi face dragoste cu ea...

Îmi ia înapoi oftatul - dacă mai continuăm mult să îl folosim, se va uza înainte de termen.

- Mda... Cred că trebuie să mă mulțumesc cu atât...

- Păi, nu cred că ai de ales.

- Nesuferitule!

- Pe cine faci tu nesuferit, afurisito?!

- Eu, afurisită!? Ai noroc că mi s-a făcut somn, altfel îți arătam eu ție!

- Bine că ai găsit o scuză!

- Nu-i așa? Noapte bună, Denn.

- Noapte bună, Keiko.

- Noapte bună, aiuriților! se face auzită din cealaltă încăpere vocea pseudo-puștoaicei azurii.

Oare a ascultat tot ce am vorbit...?!

55

Lent, cu o încetineală demnă de o zi de concediu, încep să mă trezesc; de astă dată nu am mai visat nimic. Sau așa cred - în orice caz, nu îmi amintesc nimic. Pe măsură ce aburii somnolenței se ridică, devin conștient de erecția cu care mi s-a dotat penisul; nimic surprinzător, având în vedere că mâna lui Keiko e strânsă în jurul lui, iar sânii îi sunt presați pe omoplații mei. Zâmbesc și o cuprind în brațe, lipind-o mai strâns de mine...

Ia stai! Cum pot să o strâng în brațe, când se află în spatele meu?! Chiar buimac fiind, răspunsul nu este greu de găsit: Ikumi. Mai rămâne de aflat doar cine mi-a luat membrul în mână și pe cine am strâns în brațe... Așa că deschid ochii.

- Ai reușit să te trezești? se interesează cu un ton mai degrabă ironic Ikumi.

- Ohayo, somnorosule! o aud pe Keiko, din spate; îmi eliberează penisul și se ridică de pe saltea într-o fluturare a pletelor. Poate iei în considerare rugămintea mea, mi se pare un moment potrivit... - adaugă, introducând o nuanță insinuantă în zâmbet.

- Și mie mi se pare... - zice sora ei, surâzând într-o parte.

Abia acum realizez că o țin în continuare în brațe, așadar îi dau drumul; profită de ocazie și mă împinge cu un gest ferm - dar nu brutal - până mă pune pe spate, apoi mă încalecă.

- Mă duc să fac duș - ne informează hima verde în timp ce iese din dormitor.

Mă uit în ochii lui Ikumi și îi adresez cea mai aspră încruntare pe care o găsesc la îndemână; speriată, lărgește surâsul și se așază mai comod pe mine.

- Ai tras cu urechea la tot ce-am vorbit azi-noapte! mă stropșesc la ea.

- Cine, eu? se miră, făcând cea mai nevinovată mutriță pe care am văzut-o în ultimul secol. Cum poți să mă acuzi de așa ceva? Doar v-am ascultat...

- Și care-i diferența? mârâi.

- Niciuna, bineînțeles.

- Ești groaznică!

- Probabil. Te deranjează?

- Da, mă deranjează să fiu ascultat când am o discuție în particular.

- Îmi pare rău... Data viitoare o să am grijă să nu mai afli că am tras cu urechea.

- Ikumi!

- Denn...

- Ești îngrozitoare!

- Și groaznică, și îngrozitoare? Nu cumva sunt sinonime?

Mă dau bătut și pufnesc în râs.

- Ești groaznic de îngrozitoare.

- Ești sigur? Nu cumva îngrozitor de groaznică?

Îi ofer o strâmbătură tip „ha-ha".

- Putem continua să ne prostim dacă te amuză, dar între timp aș vrea să te dai jos de pe mine.

- De ce, preferi altă poziție? chicotește.

- Ikumi, nu... - apuc să zic înainte de a fi întrerupt de o voce masculină:

- Ikumi!

- Fir-ar să fie!! exclamă înciudată. Acu' s-a găsit!

- Ikumi!! insistă vocea.

- Scuză-mă, te rog... - îmi spune, sărind în picioare. Trebuie să răspund - adaugă, fugind în camera de zi.

- Iku'...

- Hola, Raoul. Ce-ți veni să mă cauți la ora asta?! bombăne, arțăgoasă.

Mi se păruse mie cunoscută vocea - e „dispecerul".

- Hola, Ikumi... Îmi pare rău dacă te-am trezit, dar am o comandă pentru tine.

- Și nu mai putea aștepta? Aveam treabă.

- Nu. Trebuie să fii într-o oră la clubul „De Soto's"; îmbracă o uniformă de școlăriță.

- Mda, bine, am înțeles - își dă ea acordul, plină de entuziasm. Anunță că s-ar putea să întârzii puțin, poate nu găsesc un taxi...

- Nu-i cazul, ți-am trimis unul.

- Mda... Sayonara.

- Sayonara.

Revine în dormitor, purtătoare a unui impresionant bot.

- La naiba!! Tocmai acum! Nici mai devreme, nici mai târziu decât exact în acest moment! Îmi pare rău, Denn... N-am de ales, trebuie să plec...

Dacă nu ar fi atât de necăjită, m-aș putea bucura de neașteptata diversiune; așa însă, mă duc la ea, îi strecor două degete sub bărbie, îi ridic capul și mă aplec să o sărut ușor pe obraz. Închide ochii, surâde și șoptește:

- Ești un dulce, Denn... Mă întreb dacă Keiko știe cât de norocoasă e...

- Norocoasă? De ce sunt norocoasă? se interesează fata verde din pragul ușii.

- Știi tu de ce - o lămurește soră-sa, dispărând în baie.

Cei doi imenși ochi verzi mă fixează întrebători.

- Despre ce vorbea zăpăcita aia?

- De unde vrei să știu? fac pe prostu'.

- Baka! îmi mulțumește pentru lămurire. Hai să mâncăm ceva înainte de a pleca.

Bună idee! Chiar aveam nevoie să îmi reîncarc bateriile după activitatea noastră de peste noapte... O urmez în bucătărie.

- Ce vrei să-ți fac, ouă prăjite sau ouă prăjite?

- Nici una, nici alta; aș prefera niște ouă prăjite - mă prostesc la rându-mi.

Drept apreciere pentru remarcabila glumă, mă cadorisește cu un chicot cristalin. Îi pun mâinile pe umeri și o fac să se așeze pe unul dintre taburete.

- Mă ocup eu de asta; spune-mi doar de unde să iau instrumentele și ingredientele.

Se uită lung la mine, parcă nevenindu-i să își creadă urechilor.

- Dar... Nu trebuie, e treaba mea să...

- Ba trebuie, iar singura ta treabă în acest moment e să-mi acorzi asistența tehnică.

- „Asistența tehnică"...! chicotește iar. Bine, dacă insiști...

Și îmi dă informațiile solicitate. După ce sparg ouăle deasupra tigăii, Ikumi, deghizată în școlăriță-care-a-uitat-să-se-încalțe, își face apariția în cadrul ușii; mă privește cu ceva semănând flagrant a stupefacție licărind în enormii ochi azurii și exclamă:

- Ce faci, Denn!?

- Mă pregătesc s-o otrăvesc pe soră-ta, ce crezi că fac? răspund cât se poate de inspirat.

- Îți vine să crezi că s-a oferit să facă el micul dejun?! exclamă soră-sa cu o voce vârstată de entuziasm copilăresc.

Falsa fetișcană se uită de la unul la altul și murmură:

- Când ziceam că ești norocoasă...

- A, la Denn te refereai? revine norocoasa dintre nori.

- Da' tu ce-ai crezut, baka!? Ești atât de adormită că nici măcar unul dintre cei doi neuroni ai tăi nu s-a trezit?

Adormita îi arată o limbă pe cât de roz, pe atât de lungă; Ikumi o ignoră și se se îndreaptă spre ușa apartamentului, spunând:

- Am plecat; încercați să nu fiți cuminți cât lipsesc.

- Baka! Uite cine râdea de cei doi neuroni ai mei! Ai uitat că mergem la Jonesy? Ca să nu mai precizez că am un client și că i-am promis lui Sayuri să ne vedem la o cafea...

- N-am uitat - îi aruncă Ikumi deschizând ușa. Dar între toate astea puteți să strecurați și ce v-am recomandat, nu? Sayo'!

Îi trimitem pe urme câte un „Sayo'!" din partea fiecăruia, apoi Keiko se întoarce spre mine și se interesează:

- Cum a fost cu Ikumi?

- Nu ți se pare că ești cam indiscretă? o întreb, cercetând cu un ochi critic gradul de rumenire al ouălor.

- Deloc, când e vorba de soră-mea... Și de tine, mai nou.

- Ăsta a vrut să fie un compliment?

- Probabil. Ei...?

Vin cu tigaia deasupra mesei și încep să descarc în farfurii ceea ce a mai rămas din ouă.

- N-a fost. Am avut noroc că a sunat-o Raoul.

Mă cercetează cu o expresie bizară înotând în irisurile verzi.

- Noroc...?

- Mda - zic, așezându-mă. N-a mai trebuit să găsesc o scuză ca să n-o facem.

Aruncă o privire în direcția aproximativă a Cerului și, vârând furculița în micul dejun, murmură:

- Baka...

56

Odată expediată masa de dimineață, mă interesez când vrea să plecăm.

- Păi... Am un client peste vreo trei ore, la Jonesy nu cred că durează mai mult de o oră... Vrei să ne întâlnim cu Sayuri înainte, sau preferi să mergem direct la Jonesy puțin mai încolo?

După cum mă privește, - iar nuanța zâmbetului care îi vizitează buzele nu face decât să îmi confirme impresia, - presupun că întrebarea era de fapt: „Vrei să facem dragoste înainte de a pleca?" Tentant ar fi, însă nu mă simt în stare de cine știe ce performanță în acest moment... Așadar, mă fac că nu am înțeles:

- I-ai promis fetei că o inviți la o cafea, nu? Iar pe lângă asta, chiar sunt curios să văd cum arată o „dragoniță"...

Nuanța zâmbetului ei se schimbă în „degeaba faci pe prostu', că nu mă păcălești!"

- În regulă! O sun chiar acum.

- Iar eu mă duc să fac un duș.

Un sfert de oră mai târziu, complet igienizat, intru în dormitor în căutarea hainelor; sprijinită de pervaz, Keiko mă așteaptă surâzătoare. Poartă un colier argintiu din zale plate, lung până între sâni, de unde, prinsă de el, începe o rochiță scurtă, neagră cu dungi înclinate, inegal distanțate, de asemenea argintii. Pletele verzi curg libere în jurul umerilor goi, încadrându-i chipul manga de o frumusețe stranie. Privirea îmi întârzie asupra sânilor neacoperiți și inevitabilul se produce...

- Ești sigur că vrei să plecăm chiar acum? se interesează șoptit. O pot suna pe Sayuri să-i zic că întârziem puțin...

- Da, sunt sigur... - murmur răgușit și mă ambalez în grabă, folosind hainele probate cu o seară înainte.

- Și se mai zice că femeile au firi ciudate - oftează hima cea sexy.

- Ai timp să crezi toate prostiile? bodogănesc.

- Mi se-ntâmplă... (Chicotește.) Da' nu prea des.

- Asta-i o veste bună - spun în lipsă de ceva mai inteligent. Mergem?

- Mergem!

Îmi recuperez pantofii în timp ce ea alege o pereche de sandale negre, cu baretă peste gleznă și toc înalt, argintiu; ieșim; în fața clădirii e același grup de puști-bătători-de-minge din ziua precedentă. Mickey, cel cu mâini obraznice, ne aruncă o ocheadă asortată unui rânjet. Oare de ce sunt sigur că iar a pipăit-o pe Ikumi?

Mă opresc și, sub privirea mirată a lui Keiko, îl strig:

- Mickey! Vino puțin, te rog!

Rânjetul nu îl părăsește, în schimb devine nițel intrigat.

- Da, domnu'...

- Adu și mingea, te rog.

Keiko ridică o sprânceană a nedumerire, iar băietanul încremenește după ce făcuse doi pași înspre noi.

- Mingea...?

- Da, mingea - confirm cu voce calmă.

Dă din umeri cât se poate de doar-n-o-să-mi-pun-mintea-cu-ciudatul, ia mingea și, urmărit de ochii curioși ai prietenilor lui, vine lângă noi, uitându-se când la mine, când la sânii himei verzi. Îi zâmbesc.

- Gracias, Mickey; poți s-o lași jos.

Clipește parcă pentru a ascunde „ăsta nu-i sănătos!"-ul din priviri și se conformează.

- Îți place s-o pipăi pe Ikumi, nu-i așa? îl întreb pe un ton amabil, păstrându-mi zâmbetul la aceleași cote.

Keiko tresare ușor, iar puștiul, după o clipă de ezitare, cade prostește în capcana falsei mele amabilități și își reinstalează rânjetul pe față.

- Așa-i, domnu'! Arată granit hima, și e chiar de-nălțimea mea!

- Ei bine, Mickey, am o veste proastă pentru tine - îi spun cu același ton, însă renunțând la zâmbet.

Își încrețește fruntea, clipind nedumerit.

- Veste proastă...? Ce veste proastă?

- Păi... - zic și trag un șut sănătos în minge; habar nu am să joc fotbal, însă reușesc să o expediez până spre capătul străzii.

- Hei, ce faceți!?! exclamă în cor Mickey și vreo doi dintre amicii lui.

- Vestea proastă despre care-ți povesteam e că dacă mai pui o singură dată labele tale jegoase pe Ikumi, următorul șut pe care-l voi trage va fi în fundul tău, nu în minge! mârâi cât de amenințător pot. Ai priceput?

Mă fixează cu niște ochi atât de mari că ar putea fi confundat cu un puștan manga, bărbia îi cade în piept și emite un fel de scheunat.

- Nu ți-am auzit răspunsul! remârâi. Ai priceput sau trebuie să-ți mai spun o dată?

- D-d-da, domnu'... - scâncește.

Excelent! Pot fi mândru de mine, am reușit să intimidez un copil...

- Mă bucur că ne înțelegem, Mickey. Sayonara!

O iau de braț pe Keiko și ne îndepărtăm, lăsându-l în mijlocul trotuarului, pradă ironiilor trupei lui de golănei.

- Ce ți-a venit?... - întreabă încet tânăra.

- Trebuia să-l pună cineva la punct pe mucosu' ăla, nu crezi?

- Bine, dar... E un natural, Denn...

- Și ce-i cu asta?

- O să avem necazuri dacă se plânge lui taică-său...

- Te înșeli. El și taică-său vor avea necazuri dacă nu-și văd de treabă.

- Of, Denn... Continui să nu înțelegi care-i statutul himelor...

- N-are nicio legătură cu faptul că o necăjește pe Ikumi. Iar eu nu sunt himă.

Tace un moment înainte de a murmura:

- Nu, Denn, nu ești... Dar nici nu ai vreun act care să dovedească asta... Tu... tu nu exiști din punct de vedere legal...

- Mda, m-am gândit și eu la asta... Crezi că Jonesy ăla ar putea face ceva în sensul ăsta?

Se uită la mine din colțul ochilor.

- Adică să-ți facă rost de acte false?

- Da. Și să mă introducă în evidențele voastre ale populației, sau cum s-or fi chemând aici...

Nouă tăcere înaintea răspunsului.

- Nu știu... Presupun că da, însă... Nu, nu știu; trebuie să-l întrebăm. (Cade pe gânduri.) Dar, chiar dacă poate să te ajute cu asta, cred că ar fi, totuși, o problemă...

- Prețul?

Acum se uită direct în ochii mei și confirmă dintr-o aplecare a capului.

- Mă tem că ar cere destul de mult, și nu am cum să-i plătesc...

- Dar nici nu intră-n discuție să plătești tu!

Clipește.

- Dar, Denn... Tu nu ai deloc bani...

- Așa este; însă am de gând să rezolv chestiunea asta cât mai repede.

Mai clipește o dată înainte de a mă fixa cu ochi și mai mari decât de obicei.

- Ce... ce ai de gând să faci?! Sper că nu...