Oglindiri în Enormii Lor Ochi 07

În atenția cititorilor: Am observat că unii dintre dvs. au sărit (câte) o parte a romanului - i.e. mai multe capitole succesive. După cum am precizat în descriere, acesta este un roman, așadar acțiunea, prezentarea personajelor și interacțiunile dintre ele evoluează constant; întrucât aceste părți sunt stabilite numai pe baza numărului de pagini și nu au subiecte independente, vă recomand să nu săriți câteva capitole odată deoarece există posibilitatea de a rata elemente având relevanță în desfășurarea ulterioară a acțiunii sau introducerea unor noi personaje, astfel putând apărea nelămuriri.

25

Stăm față în față pe canapele. Mă încearcă un sentiment ciudat, pe care îmi este greu să îl definesc - e un amestec în proporții inegale de simpatie, respect și stânjeneală. Plus un strop - mă rog, nu chiar strop - de afecțiune. Acestea fiind numai cele pe care izbutesc să le recunosc. Nu am, însă, idee ce se petrece în mintea lui Ikumi, fiindcă mă fixează, dar nu cred că mă privește.

- La ce te gândești?

Începe să mă privească.

- Scuză-mă, n-am fost atentă; ce-ai spus?

- Te-am întrebat la ce te gândești.

- A!... La tine.

Măgulitor... Sau poate nu; mai bine aflu.

- De ce?

Rânjește.

- Nu am găsit alt subiect.

Efectuez strâmbătura „Vai, ce inteligent!"; pare să fie pe înțelesul himelor, întrucât îmi oferă la schimb una „Nu-i așa?".

- Iar îți bați joc de mine!

- Desigur. Credeai că ai scăpat dacă ai crescut în ochii mei?

Tot am aflat ceva.

- Nu credeam nimic. Ești prea derutantă.

- Dacă e un compliment, îți mulțumesc.

- Nu e.

- Atunci, nu-ți mulțumesc.

- În regulă... Și în legătură cu ce anume te gândeai la mine?

- Nu renunți ușor, nu?

- Deloc.

- Mă gândeam că e o idioată.

Ridic o sprânceană.

- ...Cine?

- Fosta ta iubită. Pentru că te-a părăsit.

Prefer să cred că acesta este un compliment; așadar, zic numai:

- Celălalt era bogat.

- Da, chiar e idioată.

- Tot ce se poate. La fel cum și eu sunt un idiot fiindcă am crezut că nu pot trăi fără ea...

- Tu nu ești idiot. Ești doar baka.

- Am înțeles că sunt sinonime.

- Depinde de context.

- ...Ah?! Și ce înseamnă baka în contextul ăsta?

- Nătâng.

- Mulțumesc!

- Cu plăcere.

Dau din umeri - nu o scot la capăt cu hima asta bleu. Mai bine schimb subiectul:

- Ikumi, ai vrea să...

- Denn, vrei să... - vorbește și ea în același timp.

Râsul ne face o scurtă vizită; când scăpăm de el, o îndemn:

- Spune tu prima!

- Voiam să te întreb dacă vrei să ieși cu mine; tu?

- Unde să ieșim?

- La o plimbare. Trebuie să merg la cumpărături și m-am gândit să-ți arăt puțin cartierul înainte. Ce voiai să mă întrebi?

- Dacă ai vrea să mă ajuți să înțeleg mai bine lumea asta... Mă simt pierdut... Nu, nu „pierdut" e cuvântul potrivit; „străin" e mai aproape de ceea ce vreau să spun... Străin în toate înțelesurile cuvântului...

Zâmbește.

- Da, chiar ești străin aici... Vrei să-ți fiu ghid?

- Poți spune și așa.

- Am să încerc; dar te previn că nu garantez rezultatul, pentru că n-am mai făcut niciodată așa ceva.

- Păi, nici eu n-am fost vreodată într-o astfel de situație, așa că nu prea am idee ce rezultat aștept...

Râde. Îmi place râsul ei, e cristalin și... Hei, ce naiba fac, mă îndrăgostesc și de ea?!

- De ce ai făcut mutra asta? se interesează.

- Nimic, nimic... M-a dus gândul într-o direcție aiurea...

- Cât de aiurea?

- Destul de.

- M-ai făcut curioasă: la ce te-ai gândit?

- Nu contează...

- Nu contează sau nu vrei să-mi zici?

- Ambele.

- Aha! Las' că aflu eu.

Deschid gura să îi spun că nu are nicio șansă să mă tragă de limbă, dar mă opresc la timp - mi-am amintit că are capacitatea de a „citi" mințile...

- Ikumi, să nu te prind că te bagi în mintea mea! zic în loc.

Își pune o mină înspăimântată la fel de convingătoare ca o mască de carnaval și întinde mâinile în față într-un gest de apărare exagerat.

- Uuuh! Mă sperii! Nici nu îndrăznesc să-mi imaginez ce-ai să-mi faci!

Ridic din umeri.

- Iar te joci de-a fetița!

- Tot n-ai înțeles: uneori, chiar sunt fetiță; așa am fost proiectată.

O cercetez cu atenție. Pare serioasă, însă nu aș băga mâna în foc că e adevărat ce a spus.

- Tot nu reușesc să-mi dau seama când te prefaci și când nu... - e tot ce găsesc de zis.

Mă cadorisește cu unul dintre rânjetele ei.

- Nici nu ai cum. Uneori sunt fetiță, dar de cele mai multe ori, femeie.

Mda, bine...

- Nu mi-ai spus dacă vrei să mergem la plimbare - adaugă revenind la un ton firesc.

- N-am nimic împotrivă, dar nu-mi găsesc cămașa.

- A, da, ți-am pus-o la spălat - îmi confirmă ipoteza. Cred că e uscată, însă ar trebui să te gândești serios la cumpărarea altor straie, îmbrăcat așa atragi atenția...

- Păi, da, m-am gândit la asta... Problema e că nu prea am bani lichizi.

Înalță sprâncenele.

- Cum adică „lichizi"? Adică peșin?

- Da; ți-am arătat cărțile alea de credit care nu-mi mai servesc la nimic.

- Te pot ajuta eu.

- Nu, Ikumi, deja ați făcut prea multe pentru mine, tu și Keiko! Nu pot accepta bani de la voi...

- Nu-i vorba de bani. Am în cont mai multe bonusuri pentru straie decât pot folosi, așa că îți poți lua liniștit câte ceva cu ele.

- Dar... - mai încerc un protest.

- Niciun „dar"! Mergem la plimbare, apoi îți iei niște straie!

- Bine... Îți mulțumesc, Ikumi!

- N-ai pentru ce; oricum își pierd valabilitatea la sfârșitul anului.

Mă ridic.

- De unde îmi recuperez cămașa? Ca să putem pleca...

Abandonează la rându-i canapeaua.

- Ți-o aduc eu. Dar mai bine îmbraci altceva în locul ei; îți caut ceva la soră-mea după ce mă îmbrac.

Dispare dincolo de ușa glisantă, lăsându-mă să mă îngrijorez în legătură cu ceea ce îmi va aduce pe post de cămașă; câteva minute mai târziu, se întoarce purtând o rochiță scurtă dintr-un material satinat, albastru-electric, semănând de la talie în jos cu o lalea răsturnată, şi îmi întinde victorioasă o bluză largă, cu guler ridicat, de pe care urlă nereținut un roșu-aprins. Exceptând culoarea, se putea și mai rău...

- Ia vezi, poți îmbrăca asta?

De putut, pot. Întrebarea e dacă vreau.

- Ei, hai că nu mușcă! mă încurajează.

Liniștit în această privință, o pun pe mine.

- Noroc că ești slăbuț, altfel n-ai fi putut-o purta... - constată falsa fetișcană.

Noroc...? Cu nici trei zile în urmă l-aș fi înjurat pe cel care ar fi pretins că aș putea purta așa ceva... În fine, iată-mă echipat pentru prima plimbare alături de o himă.

Hima în chestiune pleacă spre antreu, de unde îmi strigă un pic cântat:

- Hai, vii?

O urmez și, recuperându-mi pantofii, întreb:

- Nu te încalți?

Clatină din cap.

- Nu port niciodată încălțări. (Chicotește.) De fapt, n-aș purta nici straie, dar de câte ori am ieșit goală am avut discuții cu soră-mea...

Nu pot împiedica surprinderea să îmi ridice sprâncenele - și nu numai fiindcă tocmai ea a acuzat-o pe Keiko de exhibiționism... Oricum, ignor ultima informație și mă interesez:

- Dar nu e incomod câteodată? De pildă, vara, când e încins asfaltul?

- Sunt obișnuită; incomod mi se pare să-mi simt picioarele captive. Mergem?

Când ieșim din imobil, mă ia de mână; atingerea ei răcoroasă îmi stârnește un fior ciudat și mă întreb dacă a merge de mână cu o himă manga este ceva obișnuit aici sau nu...

Pe stradă nu se văd decât un cuplu de bătrâni venind de la cumpărături și câțiva copii care bat mingea; unul dintre ei, un roșcat de vreo zece ani, îmbrăcat cu un tricou roșu-ciclamă, având desenat un șarpe verde fluorescent, și niște pantaloni până la genunchi, bufanți, în dungi galbene, verzi și negre, vine în trap către noi, strigând cât îl țin plămânii:

- Ikumi, Ikumi, ce faci, Ikumi?

- Hola, Mickey!... - îi spune interpelata în timp ce băietanul se aruncă în brațele ei, cât pe ce să o dărâme.

Roșcatul, lipit în continuare de ea, mă cercetează din coada ochiului.

- Cine-i tipu'? Ai un prieten nou?

Mă privește și ea, tot din coada ochiului; în colțul buzelor pare să îi înflorească un pui de zâmbet tandru, dar poate e doar o impresie.

- Nu, de fapt e al lui Keiko...

Interesant răspuns.

- Și de ce-l ții de mână dacă-i al lui Keiko?

Nu te poți pune cu logica unui copil.

- Mickey, hai să facem echipele, las-o-ncolo de curvă! vocalizează delicat unul dintre partenerii de joc.

- Fiindcă mi l-a împrumutat - îl lămurește curva.

- Aha...

- Hai odată, Mickey!! insistă același băiat.

- Ține-ți urlătoarea-nchisă! îi răspunde Mickey fără să îl onoreze cu o privire. Și cât ți-l lasă?

- Cât lipsește - clarifică Ikumi chestiunea.

- Aha...

- Mickey!!!

- Da, da, vin!! Pa, Ikumi; pa, tipu'!

- Pa, Mickey! îi răspundem în timp ce fuge înapoi la amicii lui.

- Simpatic, puștiulică... - zic în timp ce ne îndreptăm spre capătul sudic al străzii.

- Mmh! Nu chiar... - murmură fata azurie.

Ridic o sprânceană întrebătoare.

- Nu e...? De ce?

- N-ai observat ce a făcut? (Scutur din cap a „nu".) Face figura cu îmbrățișatul doar ca să mă pipăie; și o repetă de fiecare dată când mă vede.

O fixez surprins, arunc o privire înapoi către puștiul care aleargă mingea împreună cu amicii lui și întreb semi-prostește:

- Vorbești serios? Ce naiba, doar are numai vreo zece ani!

- Spune-i-o și lui, poate pe tine te crede! Eu nu prea am avut succes când i-am explicat asta...

- Bine, dar dacă nu pricepe de vorbă bună, de ce nu-l pocnești când te atinge?

Mă fixează cu enormii ei ochi azurii.

- Denn, o himă nu are dreptul să lovească un natural dacă viața nu-i este amenințată... Exceptând cazul când acesta i-o cere, bineînțeles.

- Atunci, vorbește cu părinții lui!

- Pentru ce? Ca să-mi râdă-n nas?

- Ce porcărie... - murmur mai mult pentru mine, însă mă aude și îmi strânge puțin mai tare mâna.

- Denn, să nu te schimbi, bine? șoptește cu o voce în care speranța încearcă să înfrângă resemnarea.

E rândul meu să o fixez.

- Ce vrei să zici?

- Să nu începi și tu să ne disprețuiești pentru ceea ce suntem... Nu e vina noastră că am venit pe lume astfel...

Mă opresc și mă întorc spre ea; își ține capul aplecat; îi strecor două degete sub bărbie și îi ridic chipul înspre mine. Are ochii umezi de lacrimi - de această dată nu am îndoieli - și o figură tristă... Simt cum mi se rupe ceva în inimă; o îmbrățișez strâns, murmurând:

- Nu, Ikumi, n-am s-o fac. Îți promit.

Am promis multe în viață, și uneori nu am fost capabil să îmi respect cuvântul... De data aceasta nu am de gând să mi-o permit.

26

Pășim unul lângă celălalt; mă ține în continuare de mână și pare îngândurată. Oare se gândește la momentul sentimental-lacrimogen de mai devreme sau îmi fac iluzii că a însemnat atât de mult pentru ea încât să o preocupe în continuare? De fapt, nici măcar nu sunt lămurit ce a reprezentat pentru mine, fiindcă trebuie să recunosc că - într-o oarecare măsură, cel puțin - îmi doresc să fi fost Keiko în locul ei... Oricum, nu îmi pare rău că m-am lăsat condus de acel impuls, iar Ikumi, în ciuda comportamentului ei uneori în perfectă concordanță cu aspectul de puștoaică, sunt convins că este suficient de matură pentru a nu începe să își imagineze cine știe ce...

„Cine știe ce anume? Nu cumva tocmai tu ești cel care-și închipuie sentimente acolo unde nu-i nimic de acest gen?!", mă apostrofez în gând.

Adevărul este că, o dată în plus, sunt mai degrabă nemulțumit de mine: în loc să mă preocupe situația în care mă aflu, nu reușesc să îmi iau gândurile de la cele două hime manga... De Keiko se pare că sunt aproape iremediabil îndrăgostit, iar față de Ikumi nu îmi este tocmai clar ce simt. Poate din cauză că uneori este derutantă - acum se prostește, o clipă mai târziu devine cât se poate de serioasă, pe neașteptate începe din nou să glumească... Oare așa a fost „proiectată", și-au imaginat că puștoaicele se comportă astfel? Nu cred; sunt convins că, în ciuda oricăror aparențe sau prejudecăți, himele sunt la fel de complexe psihic ca oricare dintre oamenii „naturali". Dacă nu cumva chiar mai complexe... Sau iarăși îmi confund dorințele cu realitatea?

- Denn...? mă scoate dintre gânduri hima cea micuță și bleu de lângă mine.

- Da, Ikumi?

- De ce-ți faci atâtea probleme?

Uitasem că pare capabilă să îmi intercepteze gândurile...

- Ce ai „citit" în mintea mea?

- Cine, eu?!

Iar face pe proasta!

- Ikumi, nu te mai preface! Chiar voi mi-ați spus că poți „citi" gândurile celor cu care ești în contact fizic!

- Te referi la ăsta? zice, mișcând mâna cu care o ține pe a mea. Nu-i suficient. Și, oricum, nu pot „citi" gândurile așa cum îți închipui tu...

- Dar cum?

Ezită o clipă înainte de a începe să vorbească, dând impresia că nu știe cum să înceapă.

- Nu știu dacă pot să descriu în cuvinte; e vorba mai degrabă de un amalgam de imagini, senzații și umbre de idei pe care le simt în celălalt... Oricum, dacă persoana pe care o citesc e... cum să spun? ...pe frecvența mea, îmi este mult mai ușor să le interpretez; e ca și cum, pe măsură ce îmi este mai apropiată, și nu mă refer neapărat la sentimente, devine mai transparentă. Înțelegi?

Cred că da.

- Și pe măsură ce e mai „transparentă", îți este mai ușor să-i interpretezi „amalgamul", astfel încât pari să-i citești gândurile?

- Ai priceput.

- Atunci, eu cum sunt? Cât de „transparent" sunt pentru tine? După cum mă „citești", presupun că nu sunt prea opac...

Chicotește, aruncându-mi o privire plină de luminițe jucăușe.

- Tu, opac?! Ești sticlă optică!

Mă opresc din mers și o cercetez încruntat.

- Și asta ce înseamnă?

Râde.

- Nimic...

- Ikumi, vreau să-mi spui!

Râsul îi devine rânjet.

- Și ce, tot ce vrei tu e lege?

- Ikumi!

Rânjetul se îndulcește în timp ce luminițele continuă să se alerge în lacurile adânci ale ochilor.

- Știi, îmi place când îmi zici pe nume...

- Ei, fir-ar să fie! Nu încerca să schimbi subiectul!

Chicotește.

- Dacă aș fi încercat, acum vorbeam despre vreme.

- Ascultă, nu te mai juca! Chiar vreau să știu...

Chipul ei de fetiță redevine serios.

- De ce te impacientezi?... Ce vrei să afli de fapt: cât de bine te pot citi sau cât de apropiat te simt?

Pentru o clipă sunt descumpănit - abia auzind-o din gura ei am realizat ce mă interesa cu adevărat...

- ...Păi... știi... - mă bâlbâi, neîndrăznind să recunosc.

Mă cuprinde în azuriul privirii ei și spune cu voce joasă:

- Îți amintești ce ți-am zis mai devreme? Că te vei plictisi de Keiko și vei rămâne cu mine? (Confirm înclinând capul.) De fapt, habar n-am dacă se va întâmpla așa ceva; am spus-o doar pentru că te pot citi chiar mai bine decât pe ea. Și nu am cunoscut până acum pe nimeni care să fie atât de transparent pentru mine, iar asta, într-un fel, mă sperie, mai ales fiindcă mi se pare absurd câtă vreme în mintea ta este ceva ce nu înțeleg deloc, ceva care nu seamănă cu nimic din ce am întâlnit până acum...

Clipesc, încruntat. Aproape uitasem ce a zis aseară după ce m-a „citit".

- Și ce crezi că ar putea fi?

Dă din umeri.

- Ți-am spus: n-am idee. Nu pare ceva periculos; nu pentru mine sau Keiko, în orice caz...

- Ikumi, crezi că ar putea fi semnul prevestitor al demenței?... - întreb cu jumătate de gură.

Se strâmbă în stil „Dacă ești prost, de ce nu te tratezi?".

- Baka! Dacă aș fi crezut așa ceva, îți închipui că te mai primeam în casa noastră!? Nu pricepi că nu-mi dau seama ce-ar putea fi?! Poate e ceva legat de originea ta din alt univers, ce știu eu? Exceptând asta, pari absolut identic cu oricare om de aici, așa că e singura presupunere la îndemână... Deci încearcă să faci ceea ce fac și eu: ignoră chestia asta. Bine?

- Păi...

Mă trage după ea.

- Hai în parc, mi-e poftă de o înghețată!

Asta, ignorare a „chestiei"!

27

Ajunși în capătul străzii, mă interesez unde este parcul; falsa fetiță își dă ochii peste cap și răspunde cu drăgălășenie:

- Baka! Ai cumva probleme cu văzul?!

Posibil... Chiar în față, la câteva sute de metri, sclipind multicolor sub razele soarelui, se înalță o gigantică roată Ferris. Ne îndreptăm către; după ce traversăm un bulevard destul de circulat, - constat o dată în plus că tot nu am reușit să mă familiarizez cu sunetele emise de turbinele automobilelor, - ajungem în dreptul unei parcări întinse, separată de trotuar printr-un lanț galben mai degrabă decorativ decât restrictiv, la capătul căreia se vede intrarea în parc.

Dintr-o dată, Ikumi se oprește, exclamând:

- Ce cățel drăguț! Vino, vreau să-l mângâi!

Și, trăgându-mă după ea, sare peste zalele galbene. Abia reușesc să o urmez fără să îmi prind picioarele în lanț; în parcare, puțin mai departe, e un cățeluș de rasă incertă. E, într-adevăr, drăguț: are blănița parcă făcută din petice albe și negre, un botic scurt și niște ochi blânzi și curioși. Ikumi, continuând să mă tragă, merge până la el, se așază pe vine și începe să îl mângâie pe cap; animăluțul, dând bucuros din coadă, se lasă alintat, ba chiar încearcă să lingă degetele fetei.

- Îți place? mă întreabă, fără să își desprindă ochii de la cățel. Nu-i așa că-i drăguț?

Îmi înghit lacrimile iscate de amintirea Retriever-ului meu mort nu demult în altă lume și răspund încet:

- Da, chiar e...

Felul în care mângâie cățelușul are ceva înduioșător; nu știu de ce, sunt un pic surprins că îi plac animalele. Poate fiindcă discuțiile pe care le-am avut, punctate - sau, mai degrabă, întrerupte - de hârjoană, nu m-au lămurit prea bine ce fel de persoană este...?

„Însă chiar te interesează atât de mult Ikumi, sau doar te prefaci ca să te dai mare în propriii ochi?", mă critic în gând. Tot ce se poate...

Ocupat cu autoanaliza psihologică, nici măcar nu am remarcat că fata bleu își mutase atenția de la cățeluș la mine.

- Ce s-a întâmplat, Denn? mă întreabă cu o picătură de îngrijorare în glas, ridicându-se.

Scutur din cap ca și cum aș putea astfel grăbi conectarea deplină la realitate. Realitatea în care o femeie corpolentă, purtând un fel de turban auriu al cărui lung capăt liber este înfășurat în jurul corpului pentru a juca rolul unei rochii, țâșnește dintr-o mașină roz, își recuperează cățelul și, aruncându-i lui Ikumi o privire furioasă, se îndepărtează cu el în brațe, bodogănind ceva despre tupeul pe care îl pot avea unele hime. O ignorăm.

- Nimic; eram... un pic plecat în propria-mi minte, ca să zic așa... - răspund.

Clipește de vreo două ori înainte de a schița un surâs.

- Te gândeai la mine, nu-i așa?

- Păi... Da, oarecum...

- Îmi dai voie să te citesc? M-ai făcut curioasă.

Oare de ce nu am niciun chef de asta?

- Mda, dar nu acum...

- Dacă n-o fac atâta vreme cât gândurile tale sunt proaspete, n-o să înțeleg mare lucru.

- Și dacă nu vreau să înțelegi mare lucru?

- Nu fi rău!

- Nu-s rău; pur și simplu nu mi se pare că era ceva atât de important...

- Lasă-mă pe mine să apreciez asta.

Încăpățânată ființă!

- Uite care-i treaba, gândurile cu pricina erau... (Ezit, negăsind cuvântul potrivit.) Erau ca un fel de ciornă, nimic clar sau definitiv; aș prefera să mi le „citești" când vor căpăta cât de cât formă...

Clipește din nou.

- Complicat om mai ești, Denn.

Ridic din umeri.

- Nici vorbă! Îmi acorzi prea multă importanță, asta-i tot.

- Crezi?

- Sunt convins.

- Eu nu.

- Parcă spuneai că vrei o înghețată.

- M-ai criticat adineauri că schimb subiectul; acum o faci tu?

- Da, fiindcă nu merită să pierdem timpul cu el.

- Nu cred că-i pierdere de timp.

- Eu da.

Și o antrenez spre intrarea în parc; mă urmează fără să opună rezistență.

- Denn...?

O privesc; mă fixează cu ochii ei enormi și cred că zăresc ceva în ei. Dar înainte de a reuși să înțeleg ce anume, îi ia de la mine.

- Ce-i, Ikumi?

- Nimic. Era să zic o stupizenie.